Prezent în municipiul Beiuş cu prilejul unui dublu eveniment – primirea titlului de cetăţean de onoare al capitalei Ţării Beiuşului şi participarea la lansarea, sub egida Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, de către Ioan Degău şi coautorii a celui de al VI-lea volum din seria enciclopedică „Beiuşul şi lumea lui,” intitulat „Oameni de seamă ai Ţării Beiuşului”, preşedintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop a electrizat realmente asistenţa cu o magistrală lecţie de istorie despre cum au reuşit înaintaşii să ridice o ţară, care până nu demult, cu multă trudă şi nenumărate sacrificii, a reuşit a avea de toate şi din care azi ne-a mai rămas ceea ce se vede şi, mai ales, ceea ce simt românii, ca al doilea cel mai sărac popor din Uniunea Europeană.

Am redevenit imediat un student sârguincios pasionat de istorie şi am început să iau notiţe.

Prin ceea ce voi spune nu fac politică, a ţinut să menţioneze de la bun început, distinsa personalitate academică, pe care bună parte a românimii o consideră omul trimis de providenţă pentru a ne reda demnitatea naţională şi recunoaşterea internaţională  a ceea ce însemna cândva România, cotată drept cea de-a patra putere diplomatică a lumii.

Pentru ca afirmaţia  din  titlu, concluzie a alocuţiunii rostite cu prilejul amintit, în esenţă cu profunde semnificaţii politice naţionale şi cu evidentă adresabilitate în actualitatea politică românească,  să fie liberă de  orice conotaţii  politice partizane, reputatul istoric a invitat auditoriul la un excurs prin secolele  XVI – XVIII ale  afirmării  mişcării naţionale româneşti, când poporul era condus de preoţi, iar preoţimea transilvăneană era iobagă.

Şi, pentru a clarifica nişte lucruri privind mişcarea memorandiştilor şi unirea cu Roma a  Bisericii Ortodoxe din Transilvania, au fost prezentate argumentele faptice : unitatea clerului cu poporul s-a concretizat în solicitarea emancipării nu doar a preoţilor, ci şi  a poporului.

Soluţia elitei la problemele naţionale , sociale şi economice ale românilor era memoriile.

Soluţia ţărănească a fost răscoala lui Horea, Rex Daciaie.

Unirea cu Roma a facilitat formarea unei elite din români şcoliţi la Roma şi Viena, care reveneau în mijlocul poporului şi se afirmau ca lideri, astfel că  la jumătatea secolului al XIX-lea, în anul revoluţionar 1848 , intelectualiatea s-a unit şi ea cu poporul, pentru a construi o ţară, urmând ca prin cultură să se ajungă la autodeterminarea naţională şi independenţa statală. Ceea ce poetul George Coşbuc a sintetiztat în aforismul „Cultura este cel dintâi teritoriu al patriei”.

Vezi AICI mai mult!

Sursa: EVZ