Ce învățăm din crize?

Liderii politici contemporani se întrec în declarații despre învățămintele pe care le-au extras din multiplele crize ale ultimului deceniu. Firește, scopul lor este să ne convingă că numai ei ar putea să ne ferească de răutățile pe care le-ar conține următoarele crize. Dar omit să discute despre inabilitățile pe care le-au dovedit în procesele guvernării care trebuiau să gestioneze trecutele crize. Sunt de acord și ei că numai o bună guvernare poate rezolva favorabil crizele, dar nu se avântă să ne argumenteze credibil ce înseamnă o bună guvernare, măginindu-se la evocarea continuă a nevoii de mai mulți bani, sporirea numărului agențiilor guvernamentale, a angajaților din instituțiile publice etc. Iar pentru a se șterge din memoria publică insuccesele guver- nărilor din recentele decenii este adus în prim plan spectrul unei crize complexe a schimbărilor climatice care ar prinde contur în lipsa unor soluții realiste la amintita problemă internațională.

Liderii corporatiști au simțit că se tot îngustează cadrul politic și legal care a dat substanță mediului de afaceri croit de așa-zisa “revoluție neoconservatoare” din ultima jumătate de veac. Motiv pentru care au insistat asupra obiectivului transformării crizelor în oportunități, inclusiv prin atașarea celor mai importante grupuri politice în demersul obținerii profitului și numai profitului zonei private. Doar că în ultimul deceniu s-a demonstrat faptul că insistența guvernanței statale și corporatiste asupra realizării bunurilor private a dus la diminuarea și chiar obturarea bunurilor publice care, acum se vede clar, vor crea piedici în amplificarea bunurilor private. Iar situația de dezechilibru grav între cele două componente ale construcției socio- economice este tocmai măsura dezinteresului, în ultimele decenii, pentru o bună guvernare a societății și a comunității internaționale.

În cele 10 lecții pentru o lume postpandemică (2021), Fareed Zakaria, după ce ne avertizează că trebuie să ne punem centura de siguranță= prima lecție insistă să extragem din actuala criză pandemică/socială/economică și chiar a politicii, concluzia că ceea ce contează cel mai mult este calitatea guvernării. Adevărat este că, de la președinția lui Ronald Reagan încoace, lumea capitalistă a tot repetat axiomatic sentința că guvernul mai mult dăunează decât rezolvă problemele societății. Doar că aceste probleme nu sunt numai cele ale economiei și profitului afacerilor, ci și infrastructura (transpost, comunicații, energetică, mediu etc.), calificarea forței de muncă, sănătatea publică, educația, cercetarea, schimbările climatice și multe altele care astăzi ne apar ca periculoase avertismente. Iar Fareed Zakaria conchide: ”O bună guvernare presupune o putere limitată, dar și linii clare ale autorității”. Ceea ce, pentru cunoscutul autor american, înseamnă acordarea autonomiei și încrederii funcționarilor publici, capacitatea de decizie și mai ales libertatea de a fi creativ-eficient în folosirea minții. Referitor la piață și capitalism impunându-se nevoia de adaptare a bunelor practici la caracteristicile și aspirațiile propriilor societăți.

Piețe, state și strategizare

Îmi stăruie în minte imperativul „liniilor clare ale autorității”. Aceasta deoarece autoritățile sunt acelea care trebuie să definească liniile clare ale evoluției sociale și tot ele au obligația de a găsi cele mai potrivite căi pentru atingerea obiectivelor propuse de factorul tutelar al autorității, respectiv cetățenii care mandatează (prin vot) ocupanții funcțiilor publice decidente. Pentru economiștii “clasici” și politicienii cu anumite orientări “istorice”-din categoria laissez faire,laissez passer-expunerea liniilor clare poate suna a dirijism. Doar că astăzi capitalismul nu mai are înfățișarea celui din sec.al XVIII-lea, ci trebuie să opereze nu doar în context local, ci și în condițiile interdependențelor complexe globale. Tocmai de aceea, nu sunt puține cazurile în care înseși piețele cer guvernelor normative slujba operatorilor de piață, câteodată ajungându-se până la producerea de prejudicii altor segmente ale societății. Și să ne amintim că însuși Milton Friedman, propovăduitorul libertăților fundamentale ale pieței, spunea despre organizarea activității economice că aceasta prezuma din partea guvernului nu doar menținerea legii și ordinii, ci și garanția aplicării contractelor convenite voluntar de către părți, definirea drepturilor de proprietate, interpretarea și aplicarea lor, precum și cadrul derulării politicii monetare a statului, alocări de resurse etc. Punând în relație capitalismul cu libertatea, Friedman nu ezita să sublinieze că un factor foarte important este “responsabilitatea guverna- mentală”, ceea ce readuce în discuție rolul autorității, amintit și de Fareed Zakaria.

Liderii politici din România post- 1989 nu au reușit să stabilească acele “linii clare” de care a făcut caz Zakaria, competiționând neloaial concepții de piață etatist-centraliste și ale liberalizării confuze. Au început să li se contureze vag după 1993, pe măsură ce se asimilau în cultura politică autohtonă criteriile de aderare la Uniunea Europeană. Într-o carte publicată sub coordonarea profesorului Michael Mandelbaum, în 1993, fără dovezi că ar fi fost receptată de leadershipul românesc, dar și din alte țări, se arăta limpede că tranziția post- comunistă în Europa Centrală și de Est, bazată pe așa-numita “distrugere creativă” (J.Schumpeter), risca să evolueze către o “vale a lacrimilor” (R.Dahrendorf). Grupul econo- miștilor și analiștilor politici care au contribuit la acel volum atenționau că pentru o tranziție de succes în regiunea amintită, deci și în România, era necesară elaborarea unei strategii solide, însoțită de politici adecvate și de o angajare guvernamentală credibilă și neezitană. Tot în 1993, Paul Krugman a reeditat o lucrare despre “noua economie internațională”, argumentând nevoia de gândire strategică în activitățile economice, atît la nivel de companii cât și guverne. Decizia înaintării aplicației pentru solicitarea aderării României la Uniunea Europeană (1995) s-a luat doar având în vedere aspirațiile politice și socio-economice de apropiere de Occident și nu prin promovarea unei atitudini active de pregătire sistematică a economiei și societății românești pentru o astfel de întâlnire cu civilizația Vestului. Doar în anul 2000, pentru a dovedi determinarea participării la programul ONU de dezvoltare și a începerii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, guvernul Isărescu a elaborat prima planificare strategică națională post-1989 privitoare la dezvoltarea economică a României pe termen mediu.

Strategia Isărescu

premierul Mugur Isărescu a constituit o “comisie de fundamentare” la care au participat nu doar reprezentanți ai guvernului, dar și ai partidelor parlamentare (de la guvernare și opoziție), patro- nate, sindicate, ONG-uri cu preocupări socio- economice, organizații profesionale, precum și un număr apreciabil de experți/specialiști din sectoarele economice și ale vieții publice, din universități și Academia Română. Așa cum se exprima documentul amintit, obiectivul funda- mental al respectivului demers a fost realizarea unei strategii pentru “crearea unei economii de piață funcționale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituțiile și politicile Uniunii Europene”. Aceasta se întâmpla la peste un deceniu după schimbarea din decembrie 1989, la cinci ani după solicitarea oficială a guvernului României de a adera la Uniunea Europeană și după ce statul român a deschis negocierile de aderare la Uniunea Europeană!!!
La numai câteva luni după elaborarea acelei strategii naționale, despre conținutul căruia nu comentăm acum, alegerile generale din România au adus la guvernare o formațiune politică diferită, care fuseseră în opoziție în perioada redactării acelui document strategic. Știu din experință directă că la Bruxelles se estima ca noul guvern să respingă „Strategia Isărescu”, iar România să navigheze în contextul european tot conform „obiceiului pământului”=vom vedea ce se întâmplă și apoi vom acționa. Noul guvern de la București a replicat însă că menținea toate angajamentele europene și internaționale ale României, inclusiv strategia națională de dezvoltare înaintată de guvernul precedent, desigur cu adăugirea de amendamente generate de mersul vremii. Mai mult, a propus un consistent program pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană și NATO, a elaborat o strategie a negocierilor de aderare, iar pe măsura avansării în procesul de negociere cu Bruxelles a realizat și strategii sectoriale care să armonizeze evoluția economico-socială și politicile publice din România cu legislația, politicile europene și dezideratul ajungerii la economia de piață Năstase a continuat să implice în elaborarea strategiilor naționale toate partidele parlamentare și partenerii sociali, mediile civice și academice etc., la fel procedând și în definitivarea documentelor de poziție pentru negocierea aderării la Uniunea Europeană. Aplicând astfel de strategii naționale și prin racordarea la politicile și practicile Pieței Interne, economia românească a înregistrat nu doar o creștere spectaculoasă (peste 8%, în 2004, adică dublu față de estimarea Strategiei Isărescu), dar s-a îndreptat pe calea dezvoltării durabile. Și a oferit argumente parteneriale serioase NATO și Uniunii Europene pentru decizia favorabilă aderării României la respectivele organizații euro-atlantice.

„Văzând și făcând”

Spre deosebire de scurta perioadă a primilor ani ai noului mileniu, după 2004 evoluția României a reluat vechea calea a lui „văzând și făcând”, nepregătind o strategie post-aderare în care să clarifice modul în care va intra în politicile integrării europene, iar strategiile solicitate de Comisia Europeană (convergență, dezvoltare rurală etc.) au fost mai degrabă documente birocratice pe care nu le-a aplicat nici guvernul României. Este celebru cazul așa- numitelor strategii privitoare la pregătirea țării pentru intrarea în zona Euro care au avut doar soarta evitării implementării lor în procesul guvernării și a continuării căii de dezvoltare durabilă. Mai mult, guvernele românești post- 2004 s-au remarcat printr-o abordare partinică a evoluției socio-economice a României, adesea chiar Comisia Europeană fiind complice la nerespectarea de către liderii din București a angajamentelor asumate de România ca stat membru al Uniunii Europene. Ceea ce a dus la o degradare a vieții publice românești și un nivel de dezvoltare a țării care i-a îndemnat pe foarte mulți dintre cetățenii români să caute beneficiile integrării europene în alte state membre ale Uniunii. Nici inițiativa din 2016 a Președinției României de a elabora un Proiect de Țară care să propună un cadru de evoluție pe termen mediu și lung, să demonstreze instituțiilor europene și statelor membre ale Uniunii Europene un angajament partenerial, asumat de întreaga Românie, pentru participarea la procesul integrării europene și răspunderea responsabilă la provocările mediului internațional, nu a fost dusă la îndeplinire. Ceea ce arată că liderii României au refuzat să asume o gândire strategică în procesul guvernării, în cei aproape 15 ani de când România este stat membru al Uniunii Europene, preferând să lase evoluția societății românești la voia întâmplării, fără liniile clare pe care cetățenii români, mediile de afaceri și partenerii europeni și internaționali le așteptau în vederea unei mobilizări a forțelor productive naționale pentru înscrierea pe o cale de dezvoltare durabilă a României. O greutate aparte au simțit antreprenorii și investitorii autohtoni și străini care nu au avut un sprijin măcar orientativ în gestionarea afacerilor, ceea ce i-a obligat la o activitate determinată doar de timpul prezent și supraviețuire în piață, fără șansa proiectării unor aranjamente de durată și în corelare cu aspirațiile naționale și locale. Iar rezultatele unei astfel de conduite se văd astăzi în nivelul de trai și starea de spirit a cetățenilor români, în modul deficitar al funcționării instituțiilor statului, turbulențele frecvente ale piețelor, mediocritatea politicilor publice și felul în care din palatele bucureștene și județene ale guvernării se răspunde gravelor provocări ale Uniunii Europene și Sistemului Internațional, de efectele acestora depinzând și crearea bunurilor publice atât de trebuincioase unei vieți demne a fiecărui cetățean.

Odiseea P.N.R.R.

pe agenda guvernamentală de la București solicitarea Uniunii Europene de a se elabora un Program Național de Redresare și Reziliență (P.N.R.R.). Un astfel de program național ar fi trebuit să fie un răspuns local (național) la situația critică generată de pandemie, în conformitate cu propria strategie de țară. Fără a intra în detaliile rememorării consecințelor amintitei pandemii, vom sublinia doar că Uniunea Europeană a venit cu o strategie de reacție pentru redresare și, în același timp, a propus folosirea contextului multiplelor crize socio-economice pentru a construi oportunități de relansare a economiilor și societăților statelor membre. Meritoriu a fost faptul că Bruxelles-ul a reușit să procure și finanțare pentru a începe aplicarea respectivei strategii, a oferit guvernelor statelor membre mecanisme și instrumente pentru a se porni relansarea cu și pentru generațiile prezente și cele viitoare de cetățeni europeni.
Calitatea guvernării în România a fost pregnant expusă negativ tocmai în această perioadă de pandemie. Faptul că sistemul sanitar a fost mai tot timpul în stare de colaps și pierderile uriașe de vieți omenești în contextul pandemic au creat o psihoză publică învecinată cu disperarea. Ceea ce nu putea aduce aprecieri la adresa guvernării. Trăirile populației României au fost bulversate și de lipsa soluțiilor în fața unui pericol public la sănătatea cetă- țenilor. Amenințările asocierii la criza pandemică a unei zguduitoare crize economice au primit doar răspunsuri parțiale din partea guvernului și autorităților locale, ceea ce a dus spre paroxism efectele unei crize sociale. Astfel că oferta Comisiei Europene a venit ca o mană cerească pentru români, ca un colac de salvare în vârtejul turbulențelor accentuate chiar de neputința instituțiilor statului român și ineficiența politicilor publice naționale și locale.
de către guvernul României a însemnat o adevărată odisee, cu multe neclarități, scandaluri și avertismente locale și europene, a convins și mai mult populația țării că lipsa bunei guvernări a devenit una dintre cele mai mari amenințări la integritatea, autonomia și existența națiunii române. S-a evidențiat cu tușe negre faptul că partidelor politice românești le lipsește cultura abordării strategice în procesul de guvernare. Faptul că după obținerea aprobării Consiliului European de a fi semnat Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană (sfârșitul anului 2004), guvernele de la București nu au mai întreprins vreun demers de dezvoltare strategică a țării a slăbit și mai mult fragila capacitate administrativă a statului și abilitatea predictivă a antreprenorilor autohtoni de a face față presiunilor concurențiale de pe Piața Unică și turbulențelor repetate de pe piețele interna- ționale. Iar gesturile guvernamentale de a privi superficial o eventuală implicare a celor mai semnificativi parteneri sociali în elaborarea P.N.R.R. a diminuat încrederea societății în bunele intenții guvernamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât încă de la primele inițiative de raportare la proiectul P.N.R.R s-a preferat ducerea dezbaterii publice doar către exprimări electoraliste și chiar dogmatist-partidiste (inclusiv în interiorul alianței formațiunilor politice aflate la guvernare). Nu au fost implicate în acest demers toate partidele parlamentare, iar consultările publice s-au realizat doar de formă și sub presiunea mediilor politice europene, ceea ce a lăsat o pată cețoasă asupra transparenței procesului de elaborare a unui document public guvernamental, stare acuzată inclusiv în interiorul partidelor aflate la guvernare. Și nu au lipsit, în ultima vreme, chiar solicitări de rediscutare a P.N.R.R. cu Comisia Europeană. Aceasta într-o etapă în care proiectul P.N.R.R. înaintat de guvernul României a trecut prin procedurile de analiză, rectificări și aprobări ale instituțiilor europene, așteptată și stringentă fiind elaborare normelor interne și proiectelor de aplicare a acelui program pentru ca el să-și arate efectele pozitive și în societatea românească. Ceea ce demonstrează iarăși și iarări incapa- citatea actorilor guvernării românești de a se înscrie în circuitul creat de relațiile parteneriale integraționiste și procesul decizional în Uniunea Europeană. Înfățișând o imagine așa cum exprimă o zicere din popor: ”ca la noi, la nimenea!”

Modul cum a reacționat statul Român la propunerea și solicitarea de a se întocmi un Program Național de Redresare și Reziliență, circumscris unei strategii de dezvoltare a Uniunii Europene, ne-a arătat că autoritățile și actorii politici contemporani din România încă nu sunt deplin convinși (poate nu sunt nici capabili!) să se înscrie în procesul integrării europene, așa cum Țara a dorit și s-a angajat prin Tratatul de Aderare. Desigur, această conduită neadecvată este o consecință a evoluției stărilor interne din țară și nu trebuie să încetăm a o spune răspicat. Dar, personal, am motive să afirm că respectivul comportament al liderilor politici din țară, subliniind îndeosebi lipsa bunei guvernări, a fost agreat și uneori chiar încurajat de factori politici de la Bruxelles, adesea și de unele instituții europene care aveau datoria să vegheze la corecta aplicare a Tratatelor Uniunii Europene. Cu toate aceste dificultăți, este cazul să insistăm a arăta că, în perioada imediat următoare, guvernele României vor fi nevoite să adopte schimbări calitative fundamentale de operare pentru o aplicare rapidă și eficace a P.N.R.R. și să-i găsească acestui scop un loc potrivit într-o strategie de dezvoltare durabilă a țării, de la care ar fi trebuit, în drept și în fapt, să pornească elaborarea respectivului document. În orice caz, din 2026, când se va evalua eficiența P.N.R.R.,s unt convins că vom fi obligați la consemnarea constatării că e mai potrivită o abordare strategică prin prisma bunei guvernări decât ceea ce guvernul României a arătat în ultimii ani = ”ca la noi, la nimenea!” Și poate că, în sfârșit, vom intra pe drumul care duce la NORMALITATE!

De Prof. univ. dr. Vasile PUȘCAȘ