Marius Oprea: În “Cazul Manole”, alias guvernatorul BNR Mugur Isărescu, CNSAS a falsificat probele

E greu să scrii istorie după dosarele de la CNSAS. Riscul cel mai mare, în acest caz, este acela de preluare fără o analiză critică a documentului, caz în care această istorie riscă să fie scrisă după partitura Securității. E și cel mai recent caz trimis în instanță de către Consiliu, cel al lui Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României.

Departe de mine gîndul de a contesta justețea majorității acțiunilor Consiliului Național pentru Studierea Securității, instituție la nașterea căreia am contribuit, atît prin implicarea mea (în calitatea de consilier al regretatului Constantin Ticu Dumitrescu) la redactarea ”Legii Ticu” (Legea 187 din 12 decembrie 1999) , dar și ulterior, în 2006, într-o situație de criză, pentru că legea nu mai corespundea principiilor europene ale drepturilor și libertăților fundamentale, am operat noi modificări. Era încă totuși prea devreme și nu ne racordasem pe deplin acestor norme. Dealtfel, în 31 ianuarie 2008 Curtea Constituțională, prin decizia 51 a declarat neconstituționale atît reglementările legii, cît și completările și modificările operate. Atunci, am inițiat în calitate de consilier de stat pe probleme de siguranță națională Ordonanța de urgență care în 3 martie 2008 a salvat practic instituția, stabilind practic cadrul legal actual al funcționării CNSAS. Am apărat din răsputeri instituția, de a cărei soartă m-am simțit întodeauna legat și mă simt responsabil, în toate împrejurările în care a fost atacată public sau privat, am fost și sînt unul dintre beneficiarii săi, în calitate de cercetător acreditat, prin accesul în condițiile legii pe care mi l-au facilitat angajații ei, cu amabilitate și profesionalism, la dosarele fostei Securități – pentru că, deși cu un doctorat în istoria Securității susținut la Universitatea București în 2002, tema nu a încetat vreo clipă să mă preocupe.

Dar am și criticat-o, atunci cînd am sesizat derapaje, nu atît ale instituției, cît ale unora dintre angajați ori colaboratori. Mă refer aici la faptul că s-a arătat, mai ales într-o perioadă de început, o prea mare apetență pentru obținerea unui succes facil de imagine, prin publicitarea unor ”scandaluri”, a unor ”cazuri” gen ”colaborarea cu Securitatea” a lui X sau Y. Au fost vizate personalități ale culturii române, precum Ștefan Augustin Doinaș, Adrian Marino, Dinu C. Gurescu și alții, mai nou ”colaborarea” (total nedovedită) a lui Ioan Aurel Pop, președintele Academiei. Din păcate, s-a consumat mai puțină energie pentru cercetarea Securității în sine, pentru a străpunge zidul de tăcere și taină care înconjoară încă multe din aspectele sistemului de funcționare și organziare al poliției politice comuniste din România și îndeosebi pentru a stabili identitatea și biografiile fostelor ei cadre. Riscul și tentațiile CNSAS-ului sînt legate încă de această tendiță de ”tabloidizare” a Securității, în scopul unor ”lovituri de imagine”. Asta, ca să nu mai spunem despre răspunsul la ”comenzi” politice (totuși, Colegiul CNSAS e stabilit în largă majoritate politic), vizibil mai ales în cazul lipsei unor investigații altfel decît formale, cu privire la trecutul de colaborator al Securității al fostului președinte Băsescu, demult bănuit și numai de curînd dovedit, prin probele furnizate de dosare, chiar dacă acesta nu e încă definitiv stabilit printr-o decizie a instanței.

Ce are CNSAS cu Isărescu?

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a trimis în 15 iunie a.c. către Curtea de Apel București o ”Acțiune în constatare” a calității de colaborator al Securității a lui Isărescu, în baza unei Note în constatare, semnată de Răzvan Popa, directorul Direcției de Investigații. Acte procedurale altfel legale și firești ale instituției, dar de astă dată, după părerea mea, lipsite de un fundament serios. Acțiunea în instanță reia toate datele conținute în Nota de constatare, care e o notă internă validată astfel prin vot, exprimat asupra ei de majoritatea membrilor Colegiului. Nu mai exprim aici opiniile mele legate de ”dedesubturile” acestei acțiuni de compromitere a guvernatorului Băncii Naționale, pe care le-am pus într-un articol anterior publicat de MEDIAFAX atît în sarcina unor interese politice, în care atît liberalii, cît și social-democrații și-au dat mîna pentru a-l ”debarca” pe Mugur Isărescu, cît și a unor animozități personale, pe care le manifestă față de el persoane cu o oarecare influență, precum Lucian Isar, Daniel Zamfir sau Gheorghe Piperea. De la ultimii doi a venit Legea 161, cu ”dedicație” pentru Mugur Isărescu, fapt notoriu în spațiul public, care a dus la ”reverificarea” guvernatorului BNR la CNSAS. De altfel, de la Piperea, președinte al Asociației ”Parakletos” (”Sfetnicul”). a pornit, după adoptarea legii, și cererea de verificare în arhiva Securității a guvernatorului, soldată cu ”Nota de constatare” discutată în ședința Colegiului CNSAS din 9 iunie 2020.

Consiliul are datoria legală de a răspunde unei asemenea cereri, dar mi-a părut evident că a făcut-o cu exces de zel și tendențiozitate. Am arătat atunci că, de fapt, această notă reia practic conținutul unui articol publicat pe site-ul PressOne, în 12 martie 2017 de jurnalista de investigații Emilia Șercan, care a cercetat ”dosarul de obiectiv” de la Insitutul de Economie Mondială și am numit această acțiune a CNSAS drept o ”ciorbă reîncălzită”. O analiză a conținutului formal al incriminărilor aduse de CNSAS, prin ”Acțiunea în constatare” trimisă către secția de contencios a Curții de Apel nu-mi schimbă opinia. Cum nu o face nici cea de fond. Dimpotrivă.

Pe un ton sentențios, în acțiunea CNSAS către instanță se reiau datele din nota de constatare, însă în cu totul altă ”prezentare” care o denaturează în conținut și o înfășoară într-un ambalaj menit să impresioneze un necunoscător al arhivelor Securității, printr-o înșiruire de date culese din dosare, care se sfîrșesc cu afirmația că ”a colaborat cu organele de securitate, transmițîndu-le informații sub nume conspirativ”, încă din 1979. Totul ar fi în bună regulă pînă aici, dar nu e de fapt. Se încearcă prezentarea lui Mugur Isărescu drept o ”sursă cu vechime” a Securității, printr-o menționare a tuturor raporturilor lui cu ofițerul de securitate de la locul de muncă, omițîndu-se două aspecte: mai întîi, caracterul special al acestuia și apoi caracterul specific pe care îl prezenta, în cadrul Securității, colaborarea ei cu un membru de partid. O să incep cu cel de-al doilea aspect.

De la ”Investigații” a plecat ”persoană de sprijin” și a ajuns la instanță ”informator”

CNSAS nu numai că nu aduce vreo lămurire necesară oricărei instanțe care nu are de unde să cunoască practicile Securității, circumstanțele și împrejurările în care aceasta a acționat, dar folosește formulări neconforme cu documentele pe care își bazează acțiunea, pentru a o influența în defavoarea ”inculpatului”. Prezentînd o lungă înșiruire de documente, în principal evidențe ale rețelei informative și note, acțiunea înaintată de Consiliu conchide că, ”așa cum rezultă din Nota de constatare (a Direcției de investigații – n.n,), dl. Mugur Isărescu a activat ca informator (sublinierea mea) în perioada 1979-1989”. Numai că în Nota de constatare invocată nu se spune nimic despre ”informator”,  ci despre ”persoană de sprijin”, ceea ce e altceva, iar cei de la CNSAS cunosc acest lucru. ”Informator” sună însă mai incriminant. E o eroare materială care, din capul locului, ar putea lovi de nulitate acțiunea în instanță decisă de Colegiu. Pentru că, între ”informator” și ”persoană de sprijin”, așa cum apare Isărescu în Nota de constatare discutată și aprobată de fapt de acesta pentru a fi trimisă în instanță, există deosebiri sensibile (angajații instituției trebuie să știe acest lucru, iar dacă nu o știu, n-au ce căuta acolo).

Dar ”Acțiunea în constatare” trimisă în instanță de CNSAS cultivă această serioasă confuzie. În acceptul Securității și în conformitate cu reglementările interne ale acesteia, între ”informator” și ”persoană de sprijin” există diferențe pe care aceasta le marca în mod clar. De pildă, în ”Instrucţiunile privind activitatea de creare şi folosire a reţelei informative a aparatului de Securitate” cu nr. nr. D – 00180, elaborate în 1987 și transmise Inspectoratelor judeţene de Securitate sub formă de broşură cu menţiunea „Strict secret”, fiind prelucrate de conducerea acestora cu structurile operative ale Departamentului Securității Statului, definiția informatorului este stabilită la Art. 5, iar cea a ”persoanei de sprijin” la Art.6. Distincția era valabilă și înainte de această dată, începînd din 1967, de la crearea Consiliului Securității Statului, cum a fost re-denumit aparatul de securitate, la intrarea lui sub un riguros control de partid.

În acceptul Securității și în conformitate cu reglementările interne ale acesteia,  ”informatorul este persoana cu posibilităţi de informare şi calităţi personale adecvate, care, sub îndrumarea nemijlocită a ofiţerului de Securitate, caută în mod activ şi culege sistematic informaţii despre persoane şi fapte ce fac obiectivul urmăririi informative ori îndeplineşte alte sarcini de cunoaştere, prevenire şi contracarare a activităţilor de natură să afecteze securitatea statului”. Informatorii sînt folosiți ”prioritar în combinaţii informative şi alte măsuri ofensive întreprinse pentru descoperirea, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor” contra securității statului, pentru ”cunoaşterea şi zădărnicirea acţiunilor duşmănoase” împotriva regimului.

Aceasta din urmă e definită la Art. 6 drept ”persoana care, pe baza instructajului general făcut de cadrele de Securitate conform planurilor de căutare a informaţiilor” se folosește ”cu precădere pentru obţinerea informaţiilor de primă sesizare despre orice fapte, situaţii sau împrejurări care interesează securitatea statului. Persoanele de sprijin se -folosesc îndeosebi pentru asigurarea securităţii obiectivelor economice (mai ales în dispecerate şi puncte de comandă, precum şi în alte locuri importante sau vulnerabile), pentru cunoaşterea situaţiei operative în zonele obiectivelor (…) precum şi pentru acoperirea informativă a diferitelor colectivităţi”. În concret, persoana de sprijin nu era instruită de organele de securitate în activitatea de culegere de date și informaţii, în menţinerea unei legături secrete cu un ofiţer de informaţii, în studierea, culegerea și transmiterea de informaţii către ofiţerul de legătură și nici în ceea ce privește măsurile de protecţie a informaţiilor, inclusiv de protecţie personală, a activitătii și a întâlnirilor secrete. Bunăoară, întâlnirile organelor de securitate cu persoana de sprijin nu aveau niciodată loc în “case de lucru” sau “case conspirative” (condiţie obligatorie pentru a delimita activitatea informatorului /colaboratorului faţă de cea a persoanei de sprijin) ci se putea desfășura oriunde, inclusiv în biroul ofiţerului acoperit care activa în biroul de cadre (de personal). Definitoriu pentru activitatea persoanei de sprijin este sintagma “informaţii de primă sesizare” din care rezultă că informaţiile obţinute de la persoana de sprijin erau folosite întotdeauna în completarea informaţiilor provenite de la reţeaua informativă.   E cu totul altceva, parcă. Dar dădea mai bine, în acțiunea CNSAS, ca de la Direcția de Investigații și pînă la instanță, guvernatorul Băncii Naționale să apară drept informator, etichetă în mod aproape necondiționat infamantă, față de ”persoană de sprijin”, ceea ce sună (și e!) mult mai benign și necesită informații suplimentare.

Pe de altă parte, începînd din 1967, o hotărîre a Prezidiului Permanent și apoi tradusă într-una a Consiliului de Miniștri, din 13 septembrie 1967 interzicea Securității să ancheteze ori să recruteze în rețeaua informativă membrii de partid, fără acceptul organelor de partid. Ajuns la putere, Ceaușescu a aflat cu stupoare că, în trecut, Securitatea îl urmărise atît pe el, cît și pe alți membri ai Comitetului Central. Furios la culme, el exprima la ședința pregătitoare a Plenarei CC din 22-25 aprilie 1968 în acești termeni: ”Securitatea a fost un cal nărăvaș, pe care nimeni n-a știut să-l călărească”. De notorietate este cazul colonelului doctor Sechter, medicul personal al cuplului Ceaușescu care, urmare a încercării de recrutare, prin santaj, de către generalul de securitate Pleșiţa, s-a sinucis în anul 1971. De atunci încolo, s-a instituit controlul riguros asupra acțiunilor ei, exercitat prin organele de partid, despre care vorbeam. În aceste condiții, un membru de partid, cum Isărescu era în 1979, cînd apare ”recrutat”, nu putea să fie decît cel mult ”persoană de sprijin” și nu informator. Chiar dacă ”dă mai bine la instanță”, acesta e un fals material ușor de sesizat, o diferență între documentul Direcției de investigații și ceea ce a ajuns la instanță, de natură să agraveze situația guvernatorului Băncii Naționale. Pentru că nu e adevărat, din capul locului!

Mugur Isărescu nu a ”activat ca informator” în nicio perioadă, la Institutul de Economie Mondială.

Sînt informații pe care nu numai că oricum Colegiul CNSAS nu le oferă instanței, care ar urma să decidă ”în orb”, dar face în mod voit un fals, creînd o confuzie voită între ”informator” și persoană de sprijin”, două categorii total diferite și încălcînd astfel nu numai propria lege, ci și legea penală. Astfel încît dorința de a se arăta mai ”catolici decît papa”, și de a-l înfunda pe Isărescu, de oriunde ar fi venit ”porunca” (se pare că foarte de sus, de vreme ce atîta exces de zel) s-ar putea, în cele din urmă, să-i coste scump pe membrii Colegiului. Pînă una-alta, riscă doar să se facă de rîs.