Pentru sfânt, natura închipuie trecutul. Sfântul şi-a însuşit alfabetul naturii, i-a citit cuvintele, i-a ascultat sunetele, i-a înţeles vorbele, şi a închis cartea. Numai în sfânt natura şi-a atins pe deplin rostul, căci ea a deşteptat omul din el, l-a îndrumat către Dumnezeu şi s-a retras din faţa lui. Sprijinindu-se pe temelia dată de natură, sfântul este nevoit să urce singur pe trepte cereşti, cu gândul, cu rugăciunea, cu bunătatea, mânat de natură şi atras de Dumnezeu. Sfântul este nemărginit de recunoscător şi nesfârşit de milostiv faţă de natură. De aceea şi natura îl socoteşte pe sfânt drept singurul ei prieten de pe pământ, neiubitor de sine. Într-adevăr, nu este privelişte mai mişcătoare pe pământ decât prietenia dintre sfânt şi fiarele sălbatice. Şi, cu toate acestea, sfântul priveşte asupra întregii naturi ca omul în vârstă la magazinul cu jucării pentru copii. O privire, un zâmbet nostalgic, o amintire plăcută, şi călătorul trebuie să meargă înainte şi să urce prin furtună. Trebuie să uite tot, trebuie să părăsească tot, ca să înţeleagă tot şi să primească tot. Pentru cel nesăţios, natura închipuie viitorul; pentru artist, prezentul; pentru sfânt, trecutul.
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
