Păcatul neascultării de Dumnezeu este atât de greu, încât Adam singur nu l-ar fi putut duce fără să nu fi fost măcinat în deşert sub greutatea acestui păcat. Înfricoşatul duh al neascultării a ştiut acest lucru, de aceea l-a şi îndemnat pe întâiul om la păcat – care negreşit duce la moartea veşnică, la nimicirea veşnică.
Întâiul om a fost ca o oglindă mare şi neprihănită, în care numai Dumnezeu se putea oglindi. Diavolul neascultării a încercat să se oglindească şi el în acea oglindă, însă nu s-a putut vedea. A încercat, atunci, să întunece acea oglindă cu negreala sa densă şi adâncă, prin care să arate chipul său şi nu pe cel al lui Dumnezeu. Dar, în acea clipă, oglinda s-a spart şi diavolul a avut de atunci înainte două lucruri de înfăptuit, în loc de unul singur. Iar oglinda – prin înmulţirea omului – s-a spart pe mai departe în tot mai multe şi nenumărate bucăţi, iar diavolul a alergat după aceste bucăţi, cu aceeaşi năzuinţă de la început. Această oglindă se sparge încă şi astăzi în miliarde de bucăţi, dar acum fiecare bucăţică aleargă după diavolul ca să o întunece cu negreala lui deasă şi adâncă.
Şi oglinda se va tot sparge, până la sfârşitul tragediei acestei lumi, când se va săvârşi înfrângerea neascultării şi oglinda va ajunge la strălucirea ei dintru început. Într-o clipă istorică însă, când diavolul a crezut că întreaga oglindă este sfărâmată, în cenuşă şi că a ajuns la capătul trudei sale, Dumnezeu a arătat lumii oglinda în întregime, în toată strălucirea ei – în chipul lui Iisus Hristos. Acest fapt neaşteptat l-a aruncat în deznădejde pe duhul răutăţii şi l-a îndemnat la cea din urmă luptă turbată. Însă zilele-i sunt numărate, şi tragedia se apropie cu paşi iuţi de sfârşitul ei.
Nu-i aşa că acestea nu seamănă cu filosofia? Dar seamănă cu viaţa, şi acest lucru ar trebui să-ţi fie îndeajuns.

Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie