Odată, demult, pe când Sfinţii obişnuiau să se coboare pe pământ, Sfântul Ilie ceru îngăduinţa de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pământ şi să-şi cerceteze neamurile şi cum mai merge lumea. Dumnezeu i-a îngăduit să meargă iar Sfântul Ilie bătu pământul în lung şi în lat, după care s-a întors cam căzut pe gânduri şi codindu-se parcă să dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lăsă ci prinse a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din călătoria aceea:
– Ia zi, Ilie, ce mai e pe pământ? Îşi mai aduc oamenii aminte de mine?
– Belşug şi fericire e pe pământ, Doamne, şi toată zidirea ta se veseleste, cu muzici şi cu ospeţe, lipsită de griji, mai ceva ca în Rai. Dar de tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-şi amintească…
– De, măi Ilie, aşa sunt oamenii: cu cât o duc mai bine, cu atât devin mai uituci.
Şi aşa mai curse o vreme, nu tocmai puţină, după care iar îi veni Sfântului Ilie dorul de ducă pe pământ, dar se întoarse mai degrabă decât data trecută.
– Ce-i cu tine, mă Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?
– Apoi, Stăpâne, cum aş fi răbdat să stau mai mult, când găsii pământul la mare strâmtorare, chinuit de jale şi de păgubă multă, că l-a bătut rău ploaia şi grindina, stricând oamenilor casele şi ţarinile, parcă a dat iadul peste ei…
– Ce să-i faci, mai Ilie, citeodată e şi aşa… Dar de mine oamenii îşi mai aduc aminte?
– Of, sărmanii de ei, tot timpul le e numele tău pe buze, şi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer, strigând cu glasuri rugătoare: Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ţi milă de noi şi nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe şi grele; ci opreşte prăpădul, că numai nădejdea la tine ne-a mai rămas!

Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!
O zi binecuvântată de Domnul!
p. Ignatie