Demult, un prinţ foarte bogat, care era, însă, şi foarte zgârcit, într-o noapte a visat că a murit şi a ajuns la poarta Raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
– Vino cu mine să îţi arăt unde vei sta de acum încolo.
Şi au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la un moment dat, au ajuns lângă un palat mare şi frumos.
– A, a strigat tânărul prinţ, aici voi sta?
– Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.
– Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el aşa ceva?
– Grădinarul nu are tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă dăruieşte, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui.
– Bine, şi atunci eu unde o să stau? -a mai întrebat nemulţumit prinţul.
– Uite acolo, în bordeiul acela!
– Cum să locuiesc în mizeria aia? E drept aşa ceva?
– Sigur că este drept! Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu în viață? Nimic! Dacă ai fi fost bun şi darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar aşa … Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale …
În clipa aceea, tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ: recunoştinţa celor ajutaţi de el şi binele făcut. Aceasta era averea pe care nimeni nu ar fi putut să i-o fure!
Înţelept ar fi ca şi noi toţi să procedăm aidoma prinţului din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim! Pe calea binelui mai repede oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te.

Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!
O zi binecuvântată de Domnul!
p. Ignatie