Oamenii nedesăvârşiţi se simt bine în această lume. Cei desăvârşiţi s-au simţit întotdeauna străini şi călători în această lume. Cei nedesăvârşiţi îşi caută obârşia şi o află, zic ei, în gunoi şi în ograda din jurul casei; de aceea, cântărind de unde şi ce sunt, se simt mândri de chipul şi asemănarea omenească. Cei desăvârşiţi îşi caută începutul şi îl află departe, dincolo de strălucirile stelelor, în înţelegerea cea necuprinsă şi în sfinţenia cea negrăită – de aceea sunt smeriţi şi trişti, pentru că se văd foarte depărtaţi de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pe cel desăvârşit nu-l chinuie întrebarea: „Cine m-a făcut?” Pentru el nu poate fi decât o singură alternativă: ori Dumnezeu, ori eu. Şi fiindcă socoteşte că tot ceea ce-l înconjoară este mai puţin înţelept decât Dumnezeu şi decât el însuşi, şi pentru că ştie că nu s-a făcut singur, nu rămâne nimeni, nu doar în acest univers, ci şi în sute de universuri ca acesta, care să se poată numi făcătorul său, al omului, afară de Unul Dumnezeu. Iar cei nedesăvârşiţi sucesc şi răsucesc întrebarea pe toate feţele, şi îşi caută obârşia în gunoi şi în ograda din jurul casei, nu numai ca să nu aibă de cine se teme ori de cine să se ruşineze, ci şi ca să aibă cu ce să se laude.
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
