Când Dumnezeu doreşte să trezească şi să înţelepţească un popor prin pedeapsă, îi foloseşte de cele mai multe ori pe necredincioşii ucigaşi, şi nu pe drepţi sau pe sfinţi. Astfel, 1-a trimis pe regele Nabucodonosor al Babilonului „robul Meu”, ca să pedepsească pe poporul Iudeii, cel adormit şi căzut.
Însă inediat ce şi-a împlinit misiunea sa sângeroasă, Dumnezeu 1-a lovit cu nebunie din pricina trufiei sale nesăbuite, şi a trăit ca o fiară sălbatică printre animalele pădurii, timp de şapte ani.
După aceea, Dumnezeu i-a întors raţiunea şi atunci acesta L-a recunoscut pe Dumnezeul Cel adevărat şi a zis: „Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalţ şi preamăresc pe împăratul cerului; toate faptele Lui sunt adevărate şi căile Lui drepte, iar pe cei ce umblă mândri poate să-i smerească” (Daniel 4, 34).
Dumnezeu nu-i pedepseşte pe oameni pentru că-I face plăcere, departe de El lucrul acesta, ci pentru că oamenii înşişi socotesc pedeapsa lui Dumnezeu drept singurul medicament adevărat pentru nedreptate.
