Cu cât şarpele soarbe mai mult viaţa din om, cu atât mai puţină viaţă îi dă Dumnezeu omului. Şi dacă omul nu rupe la timp această nefericită prietenie, viaţa din el îşi va da ultima picătură, iar şarpele va mânca atunci sângele lui, carnea şi creierul – învelişul vieţii. Stăpânul va ieşi să ucidă. Pe cine va ucide: pe om ori pe şarpe? Fireşte, pe şarpe. De aceea Hristos se şi numeşte iubitor de oameni. Deci, Iubitorul de oameni va ieşi să-l ucidă pe omorâtorul omului. La nimic nu ajută toate elegiile etice, fereala sau lungile precepte ale nenumăraţilor înţelepţi când este vorba de şarpele ghemuit sub frunze, carel aşteaptă pe om şi spre care omul se duce vrăjit de fermecătura acestuia şi obişnuit cu prea-jalnica-i plăcere! La ce ajută, deci, toată minciuna înfumurată şi vorbirea ocolită, când este limpede că şarpele trebuie ucis? La ce pot ajuta filosofii şi hierofanţii, când e nevoie de un viteaz? Însă şarpele era sub frunze, iar filosofii cu hierofanţii laolaltă nu numai că nu l-au văzut, ba chiar, fără să-şi dea seama, l-au acoperit tot mai mult cu frunze. Înşelaţii au ajuns astfel înşelători, şi potrivnicii şarpelui au ajuns tovarăşii lui neştiutori.
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
