CAPITOLUL III – ARMATA, IUBIREA ȘI PRIMA PROBĂ A RESPONSABILITĂȚII

În martie 1983, înainte de a termina Școala de Ofițeri, am cunoscut-o pe Sanda.

Eram încă elev. Nu aveam încă gradul, nu aveam funcția și nici siguranța unui drum deja așezat.
Aveam însă disciplina formării și o direcție clară. Întâlnirea cu ea a venit într-un moment
de construcție, nu de final.
Sanda era sportivă de performanță. Handbalistă la echipa Sibiului, câștigătoare a Cupei României,Divizia A. Făcea parte din loturile naționale de juniori și tineret. Avea rigoare, forță și o liniște care nu se învață. Între martie și august 1983 nu a fost doar așteptare.
A fost începutul unei iubiri definitive. Ne-am îndrăgostit și am început, firesc și serios, să facem planuri de viitor, fără vorbe mari, dar cu responsabilitate.
În august 1983 am absolvit Școala de Ofițeri și am ieșit locotenent.
Viața profesională începea oficial, iar cea personală se lega deja temeinic.
La sugestia mea, în 1983, Sanda a intrat la Școala de Ofițeri – Intendență. A absolvit în 1986. Drumurile noastre nu s-au încurcat. S-au așezat unul lângă celălalt. Ne-am căsătorit la 30 august 1986.
Viața noastră nu a început cu promisiuni, ci cu muncă. Nu cu iluzii, ci cu pași făcuți împreună.
În 1988 s-a născut fetița noastră, Ana Maria, iar în 1996 fiul nostru, Gabriel Marin.
Sunt mândru de copiii mei. Familia a devenit pentru mine prima și cea mai serioasă școală de responsabilitate. Acolo am înțeles că autoritatea adevărată nu se proclamă, ci se dovedește zilnic,
prin prezență, grijă și asumare. Aceasta a fost prima probă reală a responsabilității mele. Nu într-un ordin, nu într-o funcție.
Ci într-o alegere de viață.

Capitolul IV – Dreptul și Justiția Militară

Drumul meu către drept și justiția militară a fost stabilit din copilărie. Aveam zece ani când tatăl meu, căpitanul Oprea Marin, a murit la datorie. Atunci mi-am propus să ajung ofițer de justiție militară, pentru a înțelege adevărul despre moartea tatălui meu, dar mai ales din respect pentru lege, dreptate și onoare.
Am intrat în justiția militară în anul 1990, ca militar activ, cu gradul de căpitan de justiție militară, în cadrul Ministerului Apărării Naționale. Această etapă, trăită integral în uniformă, m-a format profund și mi-a oferit o înțelegere reală a responsabilității, disciplinei și rigorii legii într-un sistem în care onoarea și răspunderea nu sunt concepte teoretice.
În 1985, am candidat la Facultatea de Drept a Universității din București, într-un concurs cu 36 de candidați pe un loc, și am intrat al treilea (3), cu media 9,75. La examenul de licență am obținut nota 10. Studiul dreptului a reprezentat consolidarea unei vocații deja asumate în cadrul armatei.
În 1993, am trecut în rezervă, la cerere, din dorința de a activa în economia de piață, o realitate nouă pentru România după 1990. Această decizie nu a fost o ieșire din sistemul de valori militare, ci o extindere a experienței mele profesionale, care mi-a oferit o perspectivă mai largă asupra societății și a funcționării statului.
Parcursul meu m-a condus ulterior către funcții publice de mare responsabilitate, inclusiv ministru al apărării naționale. Din această formație și din acest sistem de valori a rezultat preocuparea mea constantă pentru cei care au servit statul până la sacrificiul suprem. Am susținut legi prin care văduvele eroilor militari și polițiști să fie sprijinite, iar copiii lor, dacă au dorit, să poată urma cariera taților lor, sub principiul care m-a ghidat mereu: nu lăsăm pe nimeni în urmă.
Dreptul și justiția militară nu au fost o etapă de tranziție, ci temelia pe care s-a construit întregul meu parcurs în domeniul securității naționale.