De astăzi, voi publica pe Facebook fragmente din cartea mea, „Am refuzat să-mi trădez țara”.
Încep cu Prefața scrisă de maestrul Ion Cristoiu.
Prefața II – Ion Cristoiu
O carte prin care „Racheta” Gabriel Oprea
speră să se ridice de la sol şi să se înscrie pe orbita marii politici
N-a fost uşor, dar până la urmă am reușit!
Am reușit să prind șpilul, ideea centrală, stilpul Prefeței la cartea lui Gabriel Oprea Am refuzat să-mi trădez țara.
Recunosc sincer că venirea Generalului (pentru mine Gabriel Oprea e Generalul) la mine, la Birou, după ce ani întregi, mă invitase la el acasă, trimițînd șoferul să mă ia cu mașina, m-a surprins de două ori.
O dată pentru că s-a prezentat la mine la Birou, dînd curs vechii, dar demult uitate, tradiții scriitoricești, de prezentare a autorului la critic (un soi de Canossa cultural) și nu invers; a doua oară prin rugămintea de a-i scrie Prefața la cartea adusă în format pe hîrtie bătută, Dumnezeule! pe o parte și pe alta, ca pe vremea economiilor impuse de Ceauşescu copierilor la xerox.
Aveam temeinice motive de uimire.
La finele lui 2020, înaintea alegerilor parlamentare, lui Gabriel Oprea îi apăruse cartea de memorii, Confesiuni din sufrageria lui Oprea. Nu o scrisese el, cum se întîmplă de obicei cu jurnalele, cu memoriile. Se lăsase intervievat de un ziarist militar,
Valeriu Pricină, care optase pentru formula dialogului în detrimentul celei a interviului, astfel că, nu de puține ori, întrebările erau mai intinse ca răspunsurile.
Am scris o Prefață la rugămintea Generalului, dar și stîrnit de valoarea documentară a amintirilor. Pe Gabriel Oprea I-am cunoscut după Căderea cu huiet de la finele lui 2015. Împotriva lui se declanșase una dintre cele mai înfiorătoare campanii postdecembriste:
Dosare la DNA răsărite și înflorite pe bandă
rulantă. Mitinguri de protest împotriva posibilității ca să nu i se ridice imunitatea.
Cascade de articole și emisiuni deşănțat de
tendențioase.
Ca și în alte cazuri, atras de Scandal, am luat la purecat acuzațiile juridice aduse lui Gabriel Oprea. Nu difereau de altele, ticluite de Binomul DNA în 2015, anul maximei terori Binomiste (De la Binomul SRI-DNA). Un amestec de apă chioară cu otravă lichidă.
Nici o dovadă. Nici un argument. Îmi aminteau de faimoasele Rechizitorii din Procesele de la Moscova.
Multă proză ieftină, nici o probă a acuzațiilor, totul axat pe deducții logice, gen, Deşi nu există nici o probă, nu se poate ca inculpatul să nu fi comis infracțiunea. Marii prozatori clasici, gen Balzac, Tolstoi, puteau fi invidioși. Procurorii Binomului îi întreceau la împovărarea personajului cu gînduri, eme născociri pur și simplu ale autorilor. La vremea respectivă, l-am apărat pe Gabriel Oprea într-o serie de editoriale.
Ca de obicei, am fost fluierat și scuipat.
Să te ferească Dumnezeu să ții penița împotriva vîntului!
În Prefață m-am concentrat pe ceea ce am considerat atunci și consider și acum drept cea mai plină de mister Cadere postdecembristă. Gabriel Oprea era cel mai puternic om din România în vara lui 2015. În iarna lui 2015 era un Paria. Volumul Confesiuni din sufrageria lui Oprea încearca să dezlege misterele acestei prăbuşiri. Nu răspunzînd la întrebarea, Cum s-a întîmplat? ci la întrebarea, De ce s-a întîmplat?
De ce s-a întîmplat? era o întrebare justificată de o ciudățenie.
În postdecembrism, o Operațiune de compromitere a cuiva încetează în clipa în care victima e scoasă din joc. Regula a funcționat și pe parcursul Marii Terori Binomiste. În cazul Gabriel Oprea, regula n-a funcționat. Guvernul Ponta 2 a căzut la 4 noiembrie 2015. Klaus Iohannis a reuşit să-l dărîme, exploatînd sau chiar regizind Tragedia de la Colectiv. Anterior, aşa cum însuşi Gabriel Oprea mărturisește, Klaus Iohannis a făcut presiuni asupra Generalului ca să iasă cu UNPR din Coaliția de Guvernare. Hărtuirea lui Gabriel Oprea din Anul Marii Terori Binomiste îşi avea explicatia logica in santajarea lui Gabriel Oprea. Numai ca operatiunea Demolarea lui Gabriel Oprea a continuat și după Căderea Guvemului Ponta 2.
In 2020, cînd Generalul își tipărea memoriile, procesele nu se încheiaseră. În plus, eșuaseră încercările de a-și reveni cît de cît în spațiul public. În Prefața din 2020 luasem în considerare explicația lui Gabriel Oprea că totul i se întîmplase, pentru că în politica moldo-valahă el se condusese după Principiul Datorie și Onoare. Milităros, nu militar, poți fi militar, dar nu milităros, Gabriel Oprea refuzase să-l trădeze pe Victor Ponta. Eu însă mă îndoiam că tot ce i s-a întîmplat își avea cauza doar în încăpățînarea de a nu-l trăda pe Victor Ponta.
Bănuiam că la mijloc era ceva mai întunecat, ceva sinistru:
Pedepsirea lui Gabriel Oprea de o forță mult mai tare decit Regimul Klaus Iohannis, pentru că o sfidase la un moment dat, refuzînd să-i execute Ordinul.
N-ar fi fost o noutate. În Istorie, de la anumite nivele în sus, cineva e pedepsit spectaculos pentru ca alții să înțeleagă că și lor li se va întîmpla aşa ceva, dacă refuză îndeplinirea unui ordin.
De la Prefața din 2020 au trecut șase ani.
În ultima vreme nu l-am mai urmărit pe Gabriel Oprea în gesturile sale publice. Am aflat însă că a câștigat toate procesele începute în 2016 cu sentința
Fapta NU există. Asta înseamnă că Binomul SRI-DNA îi nascocise infracțiuni.
Pe 22 decembrie 2025, un mesaj trimis pe Whatsapp îmi semnala (cu solicitarea de a-l citi și a vorbi despre el la Jurnalul meu video), un text semnat de Gabriel Oprea pe site-ul Uniunii Militarilor şi Polițiştilor „Mihai Viteazul”. Mergînd la text, am încercat la început nițică nedumerire. Sub două palme împreunate a rugăciune, se adăpostea un titlu inspirat parcă din literatura de Crăciun din perioada interbelică.
Aşa cum am mai scris, de Crăciun toate ziarele scoteau ediții speciale, într-un număr dublu de pagini, dînd peste margine de miros de tămîie. Titlul postării suna astfel: “Recunoştința, smerenie și adevar –
mărturisirea înainte de Naşterea Domnului”.
Am purces la lectura textului. Lăsa impresia unor confesiuni de Crăciun. Aș fi abandonat textul, întrebîndu-mă dacă nu cumva sînt martor la o Criză religioasă a Generalului, născută din anunțul că i s-au încheiat procesele, dacă nu mi-ar fi sărit în ochi următoarele rînduri senzaționale.
„Este esențial de spus un adevăr de context: execuția mea politică a avut loc imediat după revenirea dintr-o vizită oficială în Statele Unite ale Americii, desfășurata in a doua parte a lunii octombrie 2015, in cadrul cadrul căreia, în calitate de ministru al afacerilor interne și de viceprim-ministru
pentru securitate națională, am semnat la
Washington, împreuna cu Procurorul General / ministrul Justiției al SUA, Loretta Lynch, documentele tehnice finale privind ridicarea vizelor pentru cetățenii români (Visa Waiver).
În vara lui 2015, eram omul politic în care românii aveau cea mai mare încredere – peste 53%.
Am devenit ținta unei execuții politice pentru că am refuzat să-mi trădez țara.
Am refuzat o cerere transmisa oficial la Palatul Victoria, în perioada în care eram prim-ministru interimar, de către un consilier al administrației americane, venit în mod oficial, care a vorbit explicit în numele vicepreședintelui de atunci, Joe Biden. Cererea viza relocarea în România a 3.000 de mujahedini și a unei părți din familiile lor, într-o fostă unitate militară.
Am refuzat această solicitare, invocînd riscul
terorist major pentru România.”
Hopa! mi-am zis. Asta da dezvăluire senzațională! Un fost demnitar din România îl acuză pe vicepreşedintele Biden de a fi cerut ceva imposibil României aliate. Şi pentru că în decembrie 2025 ne aflăm în toiul dezvăluirilor făcute de Donald Trump despre miş-maşurile lui Joe Bilen, mi-am zis că ar putea fi vorba de o dezvăluire înscrisă în această campanie. După acea:
lovitură, textul se încheia cu „nevoia de recunoștință exprimată de Gabriel Oprea față de familie și față de prietenii care i-au stat alături”.
Seara, la Jurnalul meu video am citit textul de pe site, străduindu-mă să evidențiez caracterul senzațional. Eram sigur că dezvăluirea din Mesaj va fi o lovitură de presă în stare să cutremure catapetesmele scenei publice de la noi. N-a fost să fie aşa. Deşi am reluat știrea la rubrica video Pastila lui Cristoiu, de pe site-ul Gîndul, dezvăluirea a trecut neobservată. Va fi fost de vină ambalajul religios în care a fost prezentată de către Gabriel Oprea? Să-şi fi spus cuvîntul nepăsarea presei față de un Fost? Sau, poate, fiind vorba de Joe Biden a intrat în joc pro-Biden-ismul presei noastre zise și pro-europene, în realitate, anti-Trump.
M-am apucat de lectura manuscrisului “Am
refuzat să-mi trădez țara”, încercat de întrebarea: Ce-a urmărit Gabriel Oprea apucîndu-se să muncească la o carte ce putea trece drept Addenda la
Confesiuni din sufrageria lui Oprea?
Argumentul m-a lămurit:
„Această carte nu este un exercițiu de orgoliu și nici o reglare de conturi.
Este o mărturisire asumată, făcută responsabilitate, după ani de tăcere, în care
adevărul a fost fragmentat, distorsionat
şi instrumentalizat.
Cele două prefețe care deschid acest volum nu sînt întîmplătoare și nici decorative.
Ele reprezintă două perspective diferite, dar convergente, asupra aceleiași realități: un sistem de putere informal, transnațional, ideologic si mediatic, care reacționează violent atunci cînd întîlnește un obstacol real. În România, acel obstacol a fost patriotismul exercitat instituțional.
Nu lozincile. Nu declarațiile. Ci deciziile concrete luate în funcții-cheie ale statului.
În vara anului 2015, mai multe sondaje de opinie, inclusiv IRES, preluate și comentate de televiziuni și mass-media, indicau un nivel de 53% «încredere și multă încredere», poziționîndu-mă pe primul loc între politicienii României. Exercitam atunci funcțiile de prim-ministru interimar,
viceprim-ministru pentru securitate națională și ministru al afacerilor interne.
Am fost și rămîn pro-american. Am fost în Biroul Oval la semnarea Parteneriatului Strategic România-SUA. Am apărat interesele NATO și ale Statelor Unite ca ministru al apărării. Tocmai de aceea, refuzul meu din 2015 de a primi în România aproximativ 3.000 de mujahedini nu a fost un act antiamerican, ci o decizie de securitate naționala.
Nu am vrut să-mi trădez tara. Acest refuz a fost momentul de ruptură. A declanșat o operațiune de demolare publică de tip intelligence: linşaj mediatic, dosare politice, presiuni instituționale, demonizare continuă.”
Aşadar, odată încheiate Procesele, Gabriel Oprea s-a hotărît să dezvăluie, în fine, răspunsurile sale la întrebarea:
De ce a fost pedepsit atît de tare, mai tare decît alte personalități ajunse în situația sa?
Chiar din acest Argument, se înțelege că era
vorba de o forță din afară.
Răspunsul categoric e dat în Capitolul XIV, Punctul 3, intitulat „Am refuzat să-mi trădez țara.”
Refuzul de a primi în România cei 3.000 de mujahedini (2015)”. Regăsim, aici mai dezvoltată, dezvăluirea din mesajul de pe site-ul Uniunii Militarilor și Polițiştilor „Mihai Viteazul”. Se remarcă astfel că față de textul de pe site:
- Lucrurile sînt spuse direct, apăsat, fără cea mai mică șovăială.
- Sînt convocate probe puternice menite a confirma dezvăluirea.
Aşadar, Gabriel Oprea pune pe seama acestui refuz tot ce i s-a întîmplat din 2015 încoace.
Citind mi-am amintit că în volumul Confesiuni din sufrageria lui Oprea apar unele aluzii la acest moment:
“R. Deci nu ați trăit momente din astea cind
cineva să vină și să vă bata cu pumnul în masă, “faci aia… că dacă nu…”?
amintesc că în anul
„O. Spre exemplu, imi amintesc ca in anul 2015 un important emisar din partea unui partener a venit cu o propunere de cooperare într-un domeniu foarte sensibil, care pînă la un punct era agreată și de către unii factori decizionali ai statului român. Totuși, după consultarea cu specialiștii din domeniu, invocînd argumente solide şi avînd în vedere pînă la urmă implicațiile pentru securitatea națională, răspunsul meu la propunerea făcută a fost categoric NU. Deci era un interes mare din partea partenerului străin și poate se dorea să nu fie refuzat atit de categoric, răspunsul din partea României a rămas neschimbat, adică NU și nu am simțit niciun fel de presiuni pentru a-mi schimba sau nuanța decizia. Pot să vă spun că evoluțiile recente în problematica menționată mi-au demonstrat mie și specialiştilor români în intelligence că am luat decizia corectă. Atit pot să vă spun. Nu, eram și cunoscut ca un om cu care e bine să vorbești civilizat, fără ridicări de ton. Problemele se pot rezolva bine și frumos cu zâmbetul pe buze”.
De ce n-a făcut dezvăluirea Gabriel Oprea în
2020
De ce a facut-o abia acum?
Sint întrebări pe care le pun doar retoric. Pentru mine ca lector al cărții, “Am refuzat să-mi trădez țara” rămîne importantă o întrebare: Ce-a urmărit Gabriel Oprea scriind această carte?
Un posibil răspuns.
A vrut să arate, în prelungirea aserțiunilor din Confesiuni din sufrageria lui Oprea, că tot ce i s-a întîmplat sinistru își are cauza în încăpățînarea sa de a nu încălca Onoarea. Pentru că, în ultimă instanță, în datoriile de Onoare ale unui militar se află situată pe primul loc, datoria de a nu-ți trăda Patria. În prefața la cartea Confesiuni din sufrageria lui Oprea, semnalam ca o trasatura a personalitatii Generalului aşa cum ea se desprinde din carte, mîndria.
Cartea “Am refuzat să-mi trădez țara”, mă
întărește în această concluzie.
Fără a neglija acest răspuns, trebuie să luăm în calcul și alte intenții, mai toate ținînd de ambiția de a reveni spectaculos pe scena politică, așa că acum că și-a încheiat Procesele. Dacă aș fi doar critic literar, m-aş mulțumi cu primul răspuns, contrazis de obligația profesională de a mă referi strict la text.
Cum sunt însă și analist politic -Istoric al clipei -, n-am cum să nu presupun că Gabriel Oprea vede în dezvăluirea care dă titlul cărții explozia care ar trebui să-l ridice asemenea unei rachete, de la solul care a
stat timp de 11 ani, și il plaseze pe orbita politicii la înalt nivel.
Îl poate readuce înapoi, pe orbita politicii la înalt nivel, cartea Am refuzat să-mi trădez țara?
Greu de spus.
Asta deoarece ridicarea de la sol depinde, ca și în cazul unei rachete, nu numai de explozie, dar și de alte zeci de condiții.
Pe lîngă publicarea cărții, Gabriel Oprea, are nevoie de o întreagă maşinărie, pentru a reveni spectaculos pe scena noastră politică.
O are deja?
Analiza și sinteza Prefeței II:
Ideea centrală identificată de Ion Cristoiu
În prefața sa, Ion Cristoiu explică faptul că a căutat ideea centrală a volumului și cheia prin care cititorul trebuie să înțeleagă cartea. În interpretarea sa, volumul reprezintă încercarea lui Gabriel Oprea de a explica public anumite momente controversate din viața politică românească și de a prezenta propria versiune asupra unor decizii majore luate în funcții de stat.
Metafora «Racheta Gabriel Oprea»
Pentru a descrie acest demers, Cristoiu folosește metafora unei «rachete politice» care încearcă să se ridice din nou pe orbita marii politici. Ideea sugerează că autorul volumului își asumă confruntarea cu trecutul și dorește să își explice public rolul și deciziile.
Tema centrală: onoarea militarului
Prefața introduce și dimensiunea morală a cărții. Titlul «Am refuzat să-mi trădez țara» este interpretat în logica valorilor militare: pentru un militar, misiunea fundamentală este loialitatea față de stat și apărarea țării. În această perspectivă, cartea devine o explicație a unor decizii luate în numele acestei datorii.
Episodul celor aproximativ 3000 de mujahedini
În relatarea prezentată în volum, unul dintre episoadele importante este cel legat de presiunile privind aducerea în România a aproximativ 3000 de mujahedini. Cartea prezintă acest moment ca pe un punct critic în care decizia politică a fost legată de preocupări privind securitatea națională și de riscurile de natură teroristă care ar fi putut apărea.
Concluzia sugerată de Ion Cristoiu
În interpretarea sugerată în prefață, cheia întregii cărți se leagă de condiția de militar a autorului. Un militar are o misiune fundamentală: să își apere țara și să nu o trădeze. În această logică, refuzul descris în carte este prezentat ca o decizie de onoare, coerentă cu jurământul militar și cu responsabilitatea față de stat.
