În clipa în care omul se leapădă de Dumnezeu cu bunăştiinţă şi în chip viclean – căci orice adevărată lepădare de Dumnezeu este vicleană – el nu mai este om, nu mai este nici animal ci ajunge o ciudățenie a naturii, fără nume, fără categorie. Aceasta deoarece suflarea cea dumnezeiască, pe care Dumnezeu a insuflat-o asupra chipului său de lut, îl părăseşte. Cum arată atunci omul? Ca un vas de lut ce se rostogoleşte în prăpastie, şi din care Dumnezeu şi-a luat înapoi suflarea. Ce a mai rămas? Un chip de praf şi fum, care stă în afara lumii zidite. Dacă vreodată acest chip de praf şi fum ajunge din nou om, adică primeşte din nou în sine suflarea lui Dumnezeu, atunci are loc zidirea din nou a omului. Mai limpede: o primenire a minunii Zidirii!
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
