Tragedia gândirii omeneşti poate fi asemănată cu o piesă de teatru în două acte. Actul întâi poate fi numit „înţelegere rațională,” iar al doilea „nechibzuinţă.” (sau sincretism). Înţelegere rațională este atunci când gândirea socoteşte realitatea materială mai cuprinzătoare decât realitatea spirituală.
Nechibzuinţă (sau sincretism) este atunci când gândirea îmbină elemente din sisteme felurite de gândire sau de credințe, uneori depărtate între ele și fără vreo veriga de legătură.
Oamenii cu înţelegere rațională şi cei nechibzuiţi sunt cea mai mare pierdere pentru omenire. Cei dintâi au înghesuit o realitate incomparabil mai înaltă în realitatea finită, materială şi, astfel, au încercat să facă totuna din cuvânt şi din înţelesul cuvântului. După înţelegerea lor, împărăţia morală, împărăţia sufletească, împărăţia cerească şi Însuşi Dumnezeu, toate se cuprind pe deplin în împărăţia firească. Şi aşa, firea ajunge să fie şi cuvântul şi obiectul cuvântului, şi semnul şi duhul.
Prin urmare, nu duhul cuvântului este adeverirea cuvântului, ci cuvântul este adeverirea duhului. Dacă faci parte dintre cei cu înţelegere rațională, atunci gândirea ta este neştiutoare. De aceea, când citeşti slovele firii, te asemeni unui copilaş care buchiseşte cuvinte străine fără să priceapă înţelesul lor. De bună seamă, pentru copil cuvintele nu sunt numai cuvinte (expresii), ci şi obiecte – realităţi ultime.
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
