În clipa în care omul se leapădă de Dumnezeu cu bunăştiinţă, cu adevărat şi în chip viclean – căci orice adevărată lepădare de Dumnezeu este vicleană – el nu mai este om, nu mai este nici măcar creatură, ci ajunge un simplu accident al naturii, fără de nume, fără de categorie. Aceasta deoarece suflarea pe care a insuflat-o Dumnezeu asupra chipului său de lut, îl părăseşte. Cum arată atunci omul? Ca o aramă sunătoare ce se rostogoleşte în prăpastie, şi din această rostogolire răsună a gol nesfârșit. Dumnezeu şi-a luat suflarea înapoi. Ce a mai rămas? Un chip din praf şi fum, ce stă în afara lumii zidite. Dacă vreodată acest chip din praf şi fum ajunge iarăși om, adică primeşte din nou în sine suflarea lui Dumnezeu, atunci are loc zidirea din nou a omului. Mai limpede: o restaurare a minunii Zidirii!
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
