Volumul de memorii ,, Confesiuni din sufrageria lui Oprea” este public AICI

Mărirea, Căderea și Revenirea (?)  lui Gabriel Oprea

 

Prefață de Ion Cristoiu

 

Joi, 22 octombrie 2020. Presa e ocupată cu Scandalul listelor electorale, mană cerească pentru tiraj și rating o dată la patru ani, cînd politicienilor le tremură cămeșa, cum ar spune Creangă – la gîndul că vor rămîne de data asta la poalele Dealului,  iar șefilor de partide le bate inima a Eu, Supremul: de iscălitura lor depinde ca unul să fie sau nu pe liste.

Numai prin această concentrare a atenției asupra unui Scandal mediatic se explică trecerea sub tăcere a unui eveniment deopotrivă politic și electoral.

Un Comunicat al Uniunii Militarilor și Polițiștilor «Mihai Viteazul» anunță că Gabriel Oprea, președintele Uniunii, și-a depus candidatura ca independent la București, pentru Camera Deputaților. Un afiș difuzat ulterior ne dezvăluie și sloganul de campanie al lui Gabriel Oprea:

Demnitate pentru România.

Parlamentarele sînt eminamente o întrecere pentru partide și nu pentru partide de toată mîna, ci pentru partide mari. Campania costă din toate punctele de vedere. Un partid mic, fără bani și prin asta fără bilet de intrare la presă, e descurajat din start să depună liste. Dar un independent? O candidatură ca independent presupune un curaj vecin cu nebunia.  Fie și pentru aceasta anunțul privind candidatura lui Gabriel Oprea ca independent ar fi trebuit să stîrnească interesul presei. Era vorba de un fapt interesant, dacă nu chiar de unul ieșit din comun. 

 

Proprietarul unei sufragerii celebre

 

Un alt motiv pentru care gestul ar fi cerut mai multă atenție din partea presei trimite la personalitatea lui Gabriel Oprea. Firește, fostul vicepremier și fostul președintele al UNPR nu mai e în prim-planul politicii curente. Totuși, ca și în cazul marilor actori, chiar dacă nu mai joacă într-un spectacol de pe afișul acestor zile, Gabriel Oprea rămîne un nume. Un nume familiar opiniei publice, fie și pentru c-a născut o sintagmă celebră a postdecembrismului:

Sufrageria lui Oprea.

 

Să reamintim, pentru reîmprospătarea memoriei, că Sufrageria lui Oprea desemnează chiar o sufragerie – o sufragerie reală – care e chiar sufrageria lui Gabriel Oprea. Dezvăluirile lui Dan Andronic din 31 decembrie 2017 au indicat această parte a unui apartament ca locul în care, în noaptea de 6-7 decembrie 2009, cînd s-au anunțat exit-poolurile celui de-al doilea tur al prezidențialelor, s-au strîns George Maior, directorul SRI, Florian Coldea, prim-adjunctul SRI, Laura Codruța Kovesi, procurorul General al României, sub pretextul unei cine private meșterite de Gabriel Oprea. Deși despre acest moment s-a discutat mult timp după aceea în spațiul public, nici azi nu e limpede cum și de ce s-au adunat la Gabriel Oprea acasă șefii principalelor instituții de forță din România, dependenți în chip capital de obținerea unui al doilea mandat de către Traian Băsescu. Din toate punctele de vedere, ei trebuiau să se afle, fiecare, la locul de muncă într-o astfel de noapte. Să-și aranjeze ploile dacă Traian Băsescu pierdea? Să pună la cale contracararea acțiunii lui Mircea Geoană la CCR pe motiv că alegerile au fost fraudate? Pentru a sărbători o victorie de care știau ca fiind sigură, chiar dacă la televiziuni Mircea Geoană desfăcuse sticla de șampanie? Dovedind că e un om de onoare, Gabriel Oprea, singurul în măsură să dea răspuns la aceste întrebări, pentru că în sufrageria lui s-a petrecut reuniunea, s-a mulțumit pînă acum cu explicații de complezență. Spun om de onoare, pentru că onoarea, dacă trece înaintea politicii, reclamă ca gazda să păstreze în veci discreție despre oaspeții invitați de ea la o cină privată.

Acestea ar fi cele două motive pentru care anunțul privind candidatura lui Gabriel Oprea merita mult mai multă atenție din partea presei decît a primit-o. 

Sînt însă motive strict politice.

Există însă și un alt motiv, al treilea, mai puțin politic și mai mult omenesc. Pentru a-l înfățișa, se impune o scurtă recapitulare a destinului postdecembrist al lui Gabriel Oprea. 

Gabriel Oprea e unul dintre personajele pentru care postdecembrismul a însemnat o urcare continuă, pas cu pas, în ierarhia Puterii din România. A fost, potrivit biografiilor oficiale, secretar de stat și președinte al Administrației Naționale a Rezervelor Statului, prefect al Municipiului București, ministru Delegat pentru Administrația Publică în Ministerul Administrației și Internelor, vicepreședinte și membru al Biroului Coordonator Național al PSD, ministru de Interne, ministrul Apărării Naționale (între 23 decembrie 2009 și 7 mai 2012), președintele partidului parlamentar UNPR, din 2010, ministru de Interne, vicepremier cu securitatea națională.

În paralel, Gabriel Oprea, militar de carieră, a avut un destin de excepție ca ofițer:

A absolvit Școala Militară de Ofițeri de la Sibiu, cu gradul de locotenent. A urcat apoi în grad de la locotenent la general cu patru stele, în 2009, cel mai înalt grad din Armata Română, cu excepția celui de mareșal.

2015 e anul culmilor atinse de Gabriel Oprea în materie de Putere: Președinte al UNPR, partidul de care depinde supraviețuirea Guvernului Ponta în Parlament, ministru de Interne, vicepremier pentru securitatea națională. În volumul său de memorii, de  forma unui lung interviu, Gabriel Oprea își amintește despre puterea dată de această funcție, o premieră în postdecembrism:

„Deci această măsură a ajutat sistemul de securitate națională, m-a prins în cel mai important moment al carierei mele, eram vicepremier pentru securitate națională, ministru de interne, eram președintele unui partid parlamentar care era hotărîtor pentru coaliția de guvernare. Primul-ministru mă asculta, ca să spun așa și îl trăgeam de mînecă referitor la aceste probleme. Toți membrii guvernului mă respectau și mă sprijineau și atunci am reușit împreună cu toți ceilalți, cu sindicatele, cu asociațiile ceea ce părea imposibil”.

Mult mai important, Gabriel Oprea conduce, în 2015, Comitetul Național pentru Situații de Urgență. Funcția îi sporea urieșește puterile în stat, după cum el însuși recunoaște:

„Se crease prin lege Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență unde în afară de principalii miniștri din Guvernul României, șeful, președintele acestui comitet eram eu, în calitate de vicepremier pentru securitate națională. Aici erau invitați permanent șefii de structură: șefii SRI, SIE, STS, SPP, Procurorul General al României. Era un fel de CSAT mai mare, care a avut rolul de a crea un flux de comunicare operativă între Guvern și serviciile de informații, cu rezolvări rapide ale multor probleme.”

Nu lipsit de abilitate politică, Gabriel Oprea își sporește puterea în cadrul Sistemului prin crearea domeniului de securitate și informații în Academia Națională de Informații, domnind în sine și instituția conducătoare de doctorate. Așa ajunge să fie conducător de doctorat pentru șeful SRI, Radu Timofte, pentru prim adjunctul Florian Coldea, pentru adjuncții Marin Ionel și Dumitru Zamfir. 

Carierei militare și celei politice i se adaugă cariera didactică, și ea menită a-i spori influența,  deoarece se petrece în domeniul Siguranței Naționale. 

În 1997 urmează cursurile Colegiului Național de Apărare.

Între 2000-2002, e director adjunct al Colegiului Național de Apărare, vicepreședinte al Fundației Colegiului Național de Apărare, profesor asociat la Catedra de Securitate Națională. Din 2001, e profesor la Colegiul Național de Apărare, iar din 2002, conducător de doctorat la Academia de Poliție. O funcție importantă e cea deținută între 2003-2005: Membru în Comisiile de Specialitate ale Consiliului Național de atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, Comisia de Științe Militare, Ordine Publică și Siguranță Națională.

 

Sinistrul an 2015

 

2015 rămîne în Istoria postdecembristă drept Anul Teroarei Cătușelor. Un asemenea an e greu de întîlnit chiar și în Istoria României moderne. Poate doar 1950, an de culme al Terorii staliniste în România, îl mai egalează.

În 2015, Binomul SRI-DNA face ravagii pe scena noastră publică. Politicieni, judecători, procurori, oameni de afaceri sînt înhățați de DNA pe baza unor dosare întocmite ilegal de SRI, care a folosit pentru asta un număr incredibil de mare de abuzuri, de încălcări ale drepturilor omului, reținuțipentru 24 de ore, tîrîțiîn instanță cu propunerea de arestare preventivă, arestați preventiv, uneori mai multe luni, pentru a fitrimiși apoiîn judecată pe baza unui dosar fabricat la iuțeală. Ani întregi după aceea, Justiția din România, ajutată de CCR să redevină independentă, a respins dosare după dosare. Chiar DNA, după plecarea Codruței Kovesi din fruntea instituției, a clasat multe dosare. A fost obligată la asta, pentru că aceste dosare nu conțineau nici o probă. Baza o constituia un Rechizitoriu redactat în termeni strict publiciști, sprijinit de stenograme transcriind ore întregi de interceptări ale acuzatului de către SRI, absolut inutile juridic, deoarece nu aduceau nici o mărturie. Mulți dintre cei achitați se întreabă și azi dacă vor reuși vreodată să recupereze pagubele uriașe produse de Teroarea cătușelor: bani cheltuiți pe avocați, familii descumpănite, pierderea funcțiilor, terfelirea publică. Dacă avem tăria sufletească să revedem ororile unei Terori ar trebui să ne reamintim întreaga atmosferă, incredibilă azi pentru un om care n-a trăit teroarea stalinistă.

Victima afla de la televizor că e convocată la DNA înainte de a ajunge la intrarea din față a sediului, un fel de poartă a Infernului. Cînd ajungea, se năpustea asupra ei haita echipelor de televiziune convocate de dimineață, prin e-mailuri trimise personal de Codruța Kovesi. Contrar tuturor normelor gazetărești, victima nu beneficia de prezumția de nevinovăție. Fătuce agresive pînă la isterie, se năpusteau asupra ei și, gata să-i dea cu microfonul în moalele capului, o întrebau rechizitorial:

De ce ai furat? Nu ți-a fost rușine?

N-apuca victima să ajungă în fața procurorului că deja pe televiziuni curgeau pagini întregi dinactul de acuzare și mai ales fragmente compromițătoare din stenogramele interceptărilor. Cu o bucurie de drogați, cei din studio reproduceau fragmente de conversații intime fără nici o legătură cu acuzarea, decupate însă de Binom astfel încît victima să pară o analfabetă sauo deșucheată. Asta fără a mai pune la socoteală imaginea de coruptă. Victima era scoasă în cătușe din sediu în prime time, astfel încît televiziunile de știri să transmită în direct momentul. La un moment dat, cînd victima erape cale să fie dusă la dubă,haita de jurnaliști era anunțată de cineva dinăuntru că vine prada și în consecință se bulucea la intrare. Camerele video erau ațintite asupra cătușelor. Victimei nu i se permitea să înainteze; jandarmii primiseră consemn să n-o protejeze în drumul către mașină, s-o țină cît mai mult în prim plan, ca să vadă Națiunea cum arată un Corupt al Neamului. În cele 24 de ore, cîtvictima era reținută, presa Binomului SRI-DNA era alimentată – ilegal, firește – cu zeci de documente din dosar. Victima, năucită, ajunsă la pușcărie nu se putea apăra, mai ales că fusese luată pe nepregătite. Cînd ajungea în fața judecătorului, era de mult fezandată. Terorizațide Secția de anchete a DNA, dar mai ales de teama că presa i-ar putea acuza de blîndețe față de criminalii corupți, judecătorii admiteau toate cererile de arestare preventivă.

Lista victimelor acestor execuții staliniste ne oferă amploarea Terorii care definește anul 2015:

Elena Udrea, Sebastian Ghiță, Viorel Hrebenciuc, Laura Georgescu, Pinalti, Darius Vîlcov, Sorin Oprescu, Andrei Chiliman, Cristian Popescu Piedone, Dan Șova, Ioan Oltean, Alina Bica, Dan Motreanu, Horia Simu, Toni Greblă, George Scripcaru, Robert Raduly, Gabriel Berca, Gheorghe Nichita, Marian Vanghelie, MihailVlasov, Teodor Niculescu, Ion Ariton, Laszlo Borbely, Mircea Cosma, Tudor Chiuariu, Cristian David, Daniel Dragomir, Dorin și Alin Cocoș, Adriean Videanu.

Să adăugăm acestora pe Victor Ponta, premierul României la vremea respectivă. Victor Ponta n-a fost arestat. A fost însă convocat la DNA pe 5 iunie 2015 și trimis în judecată pe 17 septembrie 2015.

 

Operațiunea Vreau Guvernul Meu!

 

Dosarul Victor Ponta a fost nucleul întregii Terori din 2015. Convocarea și trimiterea în judecată au avut drept scop crearea unei presiuni insuportabile pentru ca Victor Ponta să plece din funcția de premier.

Imediat ce Victor Ponta a fost convocat la DNA, Klaus Iohannis i-a cerut, printr-o declarație de presă, să demisioneze. Victor Ponta i-a răspuns că rămîne premier.  Seara, la TVR, Klaus Iohannis a susținut că Victor Ponta va demisiona. În zilele următoare, asupra lui Victor Ponta se exercită o presiune ieșită din comun. În paralel, se lucrează astfel ca Gabriel Oprea, vicepremier și șef al UNPR, să se dezică de Victor Ponta la Moțiunea de cenzură, din 12 iunie 2015, votînd împotriva PSD. Gabriel Oprea n-a făcut-o. I-a venit și lui rîndul să plătească, un pic mai tîrziu. Cum Victor Ponta a rezistat, a fost nevoie de Diversiunea Colectiv pentru ca anul 2015 să-i aducă lui Klaus Iohannis ceea ce-și dorise imediat după cîștigarea alegerilor:

Guvernul Meu, condus de Dacian Cioloș.

Avem astfel cauza de fond a Terorii din 2015.

Pentru ca Klaus Iohannis să aibă Guvernul Meu– așa cum am scris zi de zi de-a lungul lui 2015 – s-a declanșat Teroarea cătușelor. Pe lîngă crearea condițiilor pentru ca Guvernul PSD, condus de Victor Ponta, să plece de la Putere în afara alegerilor parlamentare, lăsînd locul Guvernului Meu,Klaus Iohannis avea nevoie de curățarea de pe scena politică a tot ce i-ar fi putut stînjeni afirmarea. Înhățarea Elenei Udrea s-a vrut o lovitură dată moștenirii lăsate de Traian Băsescu. O moștenire electorală care-l deranja pe Klaus Iohannis.

La începutul lui 2015, deși ajuns președinte, lui Klaus Iohannis nu-i convenea de loc situația. 

Era președinte, dar n-avea Guvernul Meu. În Republica semiprezidențială care e România, un politician ca el nu se simțea președinte dacă n-avea și un Guvern allui.

Pe deasupra Klaus Iohannis rămăsese, la începutul lui 2015, ceea ce fusese înainte de a parveni la Cotroceni:

 Un provincial fără o minimă experiență a politicii la nivel înalt.

Deși propulsat primvicepreședinte PNL în februarie 2014, ca moment din Planul impunerii sale ca președinte, Klaus Iohannis nu stăpînea nimic. Nici PNL-ul; cu atît mai mult PNL-ul. Era nevoie, pentru a-l face președinte și în realitate, nu numai pe hîrtie, de două operațiuni:

– Cea de aducere la Putere a Guvernului Meu.

– Cea de curățare a scenei politice de oricine i-ar fi stat în cale, fie concurîndu-l, fie opunîndu-i-se. 

Misiunea de susținere a celor două campanii a revenit Binomului SRI-DNA, mai precis cuplului Florian Coldea – Codruța Kovesi.

Firește, după ce au făcut treburile murdare, cei doi au fost azvîrliți cu un picior în fund tot de Klaus Iohannis.

Pentru a înțelege sinistrul an 2015, trebuie să ținem cont de un amănunt:

Avîndmînă liberă să facă ce vor pentru a îndeplini ambiția lui Klaus Iohannis, cei doi și-au rezolvat și treburile lor. Antipatiile și simpatiile, interesele politice și interesele financiare.

OperațiuneaVreau Guvernul Meu! îl implica și pe Gabriel Oprea. Practic, în 2015 Gabriel Oprea eal doilea om din Guvern ca putere, după Victor Ponta. De Grupul Parlamentar al UNPR, aflat sub conducerea lui Gabriel Oprea, depinde majoritatea guvernamentală din Parlament.

Victor Ponta rezistă presiunii create prin convocarea la DNA și solicitarea publică de către Klaus Iohannis să demisioneze din funcția de premier.

În aceste condiții, Sistemul își îndreaptă atenția asupra lui Gabriel Oprea. Nu știm și cred că nu vom ști niciodată ce s-a întîmplat în culise. Gabriel Oprea refuză să meargă pînă la capăt cu dezvăluirile. Așa cum am scris la vremea respectivă, ascensiunea sa uimitoare nu-i străină de un sprijin dat de Sistem.Nu merg pînă acolo încît să susțin că Gabriel Oprea a fost omul Sistemului. Îmi permit să presupun însă că Sistemul l-a ajutat să parvină pînă la puterea deținută în 2015. Dar Sistemul nu te ajută niciodată pe gratis. La un moment dat trebuie să plătești bunăvoința sa. Așa cred că s-a întîmplat cu Gabriel Oprea. Începînd din 5 iunie 2015 Sistemul dă semne de nervozitate. Chemarea lui Victor Ponta la DNA a avut loc chiar în ziua în care PNL – Partidul Meu al lui Klaus Iohannis – a depus Moțiune de cenzură împotriva Guvernului Victor Ponta. Eșecul Moțiunii de cenzură însemna eșecul Sistemului în îndeplinirea Misiunii de a-i face rost lui Klaus Iohannis de Guvernul Meu.

Prilejul de a-l folosi pe Gabriel Oprea în dărîmarea lui Victor Ponta s-a ivit prin internarea lui Victor Ponta în spital la Istanbul, pe 14 iunie 2015. În istoria postdecembristă, potrivit Constituției, în astfel de cazuri premierul desemnează un înlocuitor, premier interimar. Pentru întreaga țară e limpede că  premierul plin continuă să conducă Guvernul. Premierul interimar e o formalitate. În cazul lui Gabriel Oprea  lucrurile se schimbă. Pe 22 iunie 2015, Gabriel Oprea e numit premier interimar prin decret semnat de Klaus Iohannis.În comentariul Ce spune Shakespeare despre desemnarea lui Gabriel Oprea ca premier interimar, din Evenimentul zilei, 23 iunie 2015, după ce semnalam ivirea  unui adevărat protocol al desemnării ca premier interimar (Gabriel Oprea e primit de Klaus Iohannis la Cotroceni în după-amiaza zilei lui 22 iunie 2015), conchideam:

„În aceste condiții, putem spune că ne aflăm în fața unei premiere postdecembriste:

De bună voie și nesilit de nimeni, premierul în exercițiu, om cu ambiții politice accentuate, acceptă să transfere puterea pentru aproape o lună unui alt politician. Politicianul respectiv e și el actorul unei secvențe unice în postdecembrism. Timp de 28 de zile, Gabriel Oprea e premier cu acte în regulă. Desigur, pînă acum Victor Ponta l-a mai delegat pe Gabriel Oprea să-i țină locul la comanda Guvernului. De fiecare dată însă, atît Structurile din subordinea premierului, cît și opinia publică l-au privit pe Gabriel Oprea ca pe un înlocuitor de ochii lumii al lui Victor Ponta. Chiar dacă Victor Ponta îl lăsase interimar, nu încăpea îndoială că premierul plin conducea Guvernul. E drept, pentru funcția de interimar, Gabriel Oprea a fost propus președintelui de Victor Ponta. Da, dar de data asta, Gabriel Oprea e premier interimar prin decret prezidențial.Nu-mi dau seama ce poate un interimar. Presupun că tot ceea ce face un premier plin. Gabriel Oprea poate face, în această perioadă, multe lucruri care să contravină politicii lui Victor Ponta și politicii PSD”.

 

Răsturnarea de situație s-a petrecut într-o emisiune la care participam și eu

 

La vremea respectivă, au circulat multe zvonuri despre relația dintre Victor Ponta și Gabriel Oprea. Lucrurile păreau a merge în direcția unei dărîmări a lui Victor Ponta de către Gabriel Oprea.

La un moment dat s-a întîmplat ceva în această relație. 

Viața a făcut ca în  acest moment să fiu și eu implicat ca moderator Tv. Făceam la B1 Tv, ca secund al lui Cătălin Striblea, o emisiune de interviuri. Pentru duminică, 28 iunie 2015, seara, de la 21.30 la 23 era programat un amplu interviu cu Gabriel Oprea.

Cu o zi înainte am aflat că pe parcursul emisiunii va interveni și Victor Ponta, aflat la Istanbul. Dînd curs unei norme gazetărești elementare, am întrebat de îndată dacă Gabriel Oprea e de acord cu această intervenție. Mi s-a răspuns că Victor Ponta a solicitat intervenția și că Gabriel Oprea știa și era de acord cu ea. Duminică spre seară, pe site-ul PSD a apărut anunțul intervenției lui Victor Ponta la B1 Tv în cadrul interviului dat de Gabriel Oprea. Cel al interviului a fost postat pe site-ul Guvernului. Întîlnirea dintre cei doi nu era întîmplătoare. Avea menirea să lămurească relația dintre Victor Ponta și Gabriel Oprea, dintre PSD și UNPR. Despre acesta emisiune am publicat în Evenimentul zilei din 29 iunie 2015 amplul comentariu „Semnal dat de Victor Ponta și Gabriel Oprea prin Tv: Coaliția de Guvernare nu se rupe!”

Importanța momentului era astfel surprinsă de mine:

„Momentul întîlnirii în direct dintre cei doi nu poate fi radiografiat fără o scurtă recapitulare a evenimentelor din ultimul timp.

După desemnarea lui Gabriel Oprea drept premier interimar, spațiul public a fost invadat de felurite scenarii privind Coaliția de guvernare. Aceste scenarii au fost alimentate atît de Gabriel Oprea (excesul brusc de apariții mediatice, situarea de partea lui Klaus Iohannis în cazul Strategiei și al lui MRU, declarațiile privind modificarea Codurilor), cît și de dorința neînfrînată a PNL de a parveni la putere cu orice preț. Pe acest fond s-a creat imaginea unei tensiuni între Victor Ponta și Gabriel Oprea. Gabriel Oprea era prezentat ca făcînd jurăminte ipocrite lui Victor Ponta (m-am numărat printre susținătorii acestei teze), în timp ce se pregătea să-i ia locul lui Victor Ponta. Coaliția de guvernare se va destrăma din cauza lui MRU, lăsînd locul unei Coaliții PNL-UNPR. Deși numai interimar, Gabriel Oprea, omul lui Klaus Iohannis, conduce Guvernul ca un premier plin.”

Intervenția s-a transformat într-un dialog la distanță între Victor Ponta și Gabriel Oprea.

Un dialog mai mult decît amabil, un dialog amical chiar.

Radiografiind tonul și conținutul dialogului scriam în Evenimentul zilei:

„Am trecut în revistă aceste scenarii, alimentate chiar de PNL, pentru că ele explică atît înțelegerea celor doi de a se întîlni într-o emisiune în direct, cît și conținutul dialogului nostru – al lui Cătălin Striblea – și al meu – cu Victor Ponta.

Adunînd și trăgînd linie, să vedem ce semnale au vrut să dea cei doi:

1. Contrar aparențelor, Gabriel Oprea n-are ambiții de a fi altceva decît un simplu interimar. Pentru a semnala asta, Victor Ponta a dezvăluit că discută zilnic la telefon cu Gabriel Oprea (așa cum discuta și înainte ca acesta să fie interimar!!!), discuții în care se iau decizii privind guvernarea. Aflat în studio, Gabriel Oprea a confirmat că așa e.
2. Contrar declarațiilor din PSD, în chestiunea MRU, PSD dezleagă UNPR să voteze cu Klaus Iohannis, fără riscul unei ruperi a Coaliției. Semnalul e limpede: Coaliția e mult mai flexibilă decît se crede și, prin urmare, și alte momente trebuie tratate din acest unghi de vedere.
3. Fiecare dintre membrii Coaliției are dezlegare să aibă o atitudine proprie față de Klaus Iohannis. Prin urmare, întîlnirile lui Gabriel Oprea cu Klaus Iohannis, știrile privind înțelegeri secrete ale UNPR cu președintele nu pot fi suspectate drept semne de rupere a Coaliției. Semnalul a fost dat prin reacția lui Gabriel Oprea la atacul lui Victor Ponta împotriva lui Klaus Iohannis, cel mai dur atac după scrutin, reluare a unei teme de campanie:

Acesta ne crede pe noi, românii, iobagii săi!

Gabriel Oprea a susținut și în emisiune că în materie de Siguranță națională e total de partea președintelui, el stimînd pe toți președinții. Numai că la atacul lui Victor Ponta n-a reacționat nici măcar cu o încruntare. Victor Ponta are libertatea, ca membru al Coaliției, să spună altceva despre președinte.

4. Pe Gabriel Oprea, PNL și Klaus Iohannis nu pot paria pentru o trădare de dragul postului de premier. Gabriel Oprea a insistat în chip ostentativ că nu vrea postul de premier în veci și nu că nu-l vrea pentru că e al lui Victor Ponta. A fost, cred, cel mai important semnal care s-a vrut dat prin această emisiune:

Nu contați pe mine, pentru că nu mă puteți amăgi nici măcar cu postul de premier. Visul meu a fost să ajung director al SRI!

5. Binomul SRI-DNA a pariat, punînd la cale lovitura de stat de înlăturare a Guvernului Victor Ponta prin intermediul DNA, pe trădarea lui Gabriel Oprea. Arătînd că nu vrea în veci să fie premier, Gabriel Oprea a lăsat să se înțeleagă că nici demisia lui Victor Ponta nu-l va face să-și schimbe decizia de a nu-i lua locul premierului. Prin urmare, orice măsură abuzivă ar lua Binomul împotriva lui Victor Ponta, tot nu va duce la căderea Guvernului și aducerea la putere a unui Guvern SRI.

Întîlnirea de duminică seara închide jocurile, cum spunea Cătălin Striblea după emisiune.

PNL și Klaus Iohannis, dacă au pariat pe UNPR în răsturnarea Guvernului Ponta, trebuie să renunțe la asta. Generalul nu va trăda PSD.”

Pe 8 iulie 2015, Victor Ponta își reia activitatea ca premier plin. Tentativa de a-l submina cu ajutorul lui Gabriel Oprea a eșuat. Pe 13 iulie 2015, Victor Ponta e pus sub acuzare. Tragedia de la Colectiv e folosită de Sistem pentru a forța plecarea lui Victor Ponta. Pe 5 noiembrie 2015, Victor Ponta demisionează. Momentul e astfel descris de Gabriel Oprea în Memorii:

„…Eu l-am sfătuit în noaptea aceea să nu demisioneze, dar și-a dat demisia, iar eu, a doua zi, din solidaritate, am demisionat, la rîndul meu. Trebuia să rămînem, să rezistăm. Era de datoria noastră să lămurim noi lucrurile, pentru că urmașilor noștri le-a fost mai folositor să le încurce, să ni le pună în cîrcă. Dar el era marcat, în ziua în care a demisionat, și-a îngropat bunica. El a fost și primul premier chemat la DNA. Chiar și mama lui a fost plimbată pe la DNA. A doua zi după ce am vorbit, a discutat cu Dragnea, a stabilit că va urma o altă discuție la ora 12, între timp s-a dus la înmormîntarea bunicii sale. Dar cu o jumătate de oră mai devreme, a ieșit Dragnea și a anunțat că Victor Ponta va demisiona. Noi nu am mai vorbit de seara. Am aflat, practic, de la televizor, de la Dragnea, că Victor a decis să demisioneze. Cu mine nu s-a mai sfătuit. Și atunci am demisionat de la MAI, căci mai puteam rămîne interimar, dar nu am făcut-o. Am plecat și de la Senat, în ciuda votului favorabil primit de la colegii senatori. M-am sfătuit cu familia mea și am ales drumul cel mai greu, am demisionat, chiar dacă dreptatea era de partea mea. Apoi am plecat și din fruntea partidului pentru că mi s-au făcut dosare, să fiu dărîmat pe toate planurile.”

 

Operațiunea Eu te-am făcut, eu te omor!

Căderea Guvernului accelerează căderea lui Gabriel Oprea, începută o dată cu cazul Gigină. Moartea tragică din seara lui 20 octombrie 2015  a unui motociclist din echipajul antemergător al ministrului Gabriel Oprea e pretextul pentru declanșarea Operațiunii Eu te-am făcut, eu te omor! Deși responsabil cel mult moral, împotriva lui Gabriel Oprea se declanșează un Jihad mediatic și politic. Semnalul îl dă Klaus Iohannis. La conferința de presă ținută pe 26 octombrie 2015, el dezvăluie că l-a chemat pe Gabriel Oprea la Cotroceni și l-a sfătuit să-și dea demisia. Nu de dragul imaginii lui Gabriel Oprea făcuse el asta. Spera caprin demisie, Gabriel Oprea să destabilizeze Guvernul Ponta (n-avusese loc tragedia de la Colectiv) astfel încît acesta să cadă.

Să nu uităm că UNPR asigura majoritatea parlamentară. Gabriel Oprea nu demisionează. Pe 5 septembrie 2016, rememorînd Cazul Gabriel Oprea scriam despre campania mediatică dusă împotriva sa în 2015:

„Am urmărit cu atenţie cazul Bogdan Giginăşi am sesizat imediat, în campania de presă prin care Gabriel Oprea era acuzat de moartea poliţistului, Ordinul pe unitate primit de Divizia Presă.

În toiul campaniei, invitat la un post tv pentru a discuta chestiuni de Istorie, nu mică mi-a fost mirarea cînd moderatorul a scos un portret al poliţistului mort, un portret îndoliat, l-a pus pe masa din studio şi s-a lansat, fără nici o legătură cu emisiunea, într-un lung şir de acuzaţii aduse lui Gabriel Oprea.

Nu l-am întrebat ce l-a apucat. 

Ştiam că primise şi el Ordinul pe unitate.”

Pe 25 ianuarie 2016, DNA cere Senatului ridicarea imunității parlamentare a lui Gabriel Oprea acuzat de abuz în serviciu, în Cazul Gigină prin folosirea ilegală a unui echipaj de Poliție, cu antemergător. 

Pe 3 februarie 2016, Senatul aprobă ridicarea imunității. Ceruse asta chiar Gabriel Oprea. 

Pe 5 februarie 2016 DNA începe urmărirea penală. Momentul juridic e folosit la capacitate maximă pentru exploatarea mediatică. Presa e plină de documente scurse din dosar, potrivit tradiției instaurate de Binomul SRI-DNA, menite a-l caricaturiza pe Gabriel Oprea.

 Lucrurile nu se opresc aici. 

Operațiunea constă în îngroparea victimei în dosare. Ea s-a aplicat cu brio la Elena Udrea. În prima parte a lui 2015, Parlamentului i s-a cerut de DNA șapte ridicări de imunitate în cazul Elena Udrea. Fiecare dintre ele urmărea crearea unui moment de tărăboi mediatic.

Pe 17 februarie 2016, DNA solicită o nouă ridicare a imunității lui Gabriel Oprea. De astă dată în Dosarul poreclit Afacerea DIPI, prin care fostul vicepremier e acuzat de folosirea ilegală a unei limuzine de lux. Senatul aprobă ridicarea imunității pe 24 februarie 2016. 

Gabriel Oprea are deja două dosare la DNA și două ridicări ale imunității.

Fiecare moment devine pretext pentru un linșaj mediatic.

Dosarul Abuzului în serviciu, pentru a-l fixa drept arogant. 

Cel al Limuzinei, pentru a-l picta ca ciocoi. 

În septembrie 2016 apare un  nou dosar.

Al treilea într-un singur an!

Anchetat în cazul Gigină pentru abuz în serviciu, Gabriel Oprea devenea anchetat, în același caz, și pentru ucidere din culpă. Pe 2 septembrie 2016, la Senat ajunge o nouă cerere de ridicare a imunității lui Gabriel Oprea. 

Pe 19 septembrie 2016 Senatul respinge cererea de ridicare a imunității. 

Imediat se pun în mișcare  proteste în toată țara. Cel mai cultivat de Divizia Presă a SRI e cel din fața Senatului. Un nou moment din îngroparea lui Gabriel Oprea. Klaus Iohannis, patronul Guvernului Meu al lui Dacian Cioloș, critică pe 23 septembrie 2016 decizia Senatului. Supus presiunii, Gabriel Oprea demisionează din Senat pe 1 octombrie 2016. Acceptul pentru începerea urmăririi penale e acum prerogativa lui Klaus Iohannis. 

Pe 12 octombrie 2016, Klaus Iohannis primește cererea de la DNA. Pe 23 octombrie 2016, trimite DNA acceptul.

În paralel are loc asaltul asupra UNPR. Pentru a salva UNPR, la 3 martie 2016 Gabriel Oprea demisionează din fruntea partidului. Interimatul e asigurat de Nicolae Onțanu. Asta strică planurile Sistemului. Pe 23 martie 2016, Nicolae Onțanu e reținut de procurorii DNA cu propunerea de arestare preventivă. Va sta arestat 60 de zile. După asta, UNPR e victima unei hemoragii. Alegerile locale găsește UNPR fără 15 deputați și cinci senatori. 

În 26 martie 2016, președinte e ales Valeriu Steriu. Acesta dă lovitura de grație UNPR prin începerea, la 20 iulie 2016, a procesului de fuzionare cu PMP. UNPR beneficiază, prin strădania  lui Gabriel Oprea, de una dintre cele mai puternice logistici de partid din România. Fuziunea ajută PMP să intre în Parlament la alegerile din 2016.

O dată încheiat 2016, Gabriel Oprea pare a se fi resemnat. A ieșit din politică, își vede de viața personală. Cel puțin așa mărturisește în Memorii:

„După ce mi-am dat demisia și am plecat odată cu Ponta, după momentul «Colectiv», eu mi-am făcut puțină ordine în viață, în sistemul de valori.

Mi-am văzut nepoții zi de zi, i-am luat în brațe, mi-am petrecut timp cu ei, i-am dus în parc, am stat lîngă soție. Așa cum am mai spus, în perioada 2014-2015 nu mi-am luat nici o zi de concediu, a fost o dinamică extraordinară. Copiii erau supărați pe mine. Îmi pusesem la grea încercare căsnicia. Soția a vrut să divorțeze. Copiii mi-au reproșat, într-un consiliu de familie că, practic, lipsisem din viața lor, în ultimii doi ani, aproape total. Atunci am înțeles cu adevărat ce am făcut. Le-am cerut iertare soției și copiilor. Mi-am salvat căsnicia. Le-am făcut donații de bună credință copiilor. Eu mi-am păstrat mai puțin cu soția. Astăzi privesc altfel viața și sper să devin mai înțelept din punctul acesta de vedere. E ceva deosebit să stai alături de nepoței, să-i privești, să îi iei în brațe, să faci parte din nou din familie”.

Confesiunea corespunde stării de spirit din 2016, anul hăituirii. 

Se resemnase Gabriel Oprea?

Nici vorbă.

Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește prin sentința din 8 iunie 2018 că nu există nici o legătură între exercitarea atribuțiilor de serviciu de către ministrul Gabriel Oprea și accidentul în care a murit Bogdan Gigină.

Decizie corectă, dacă ne gîndim că mai tîrziu, în 2020, implicat într-un accident auto cu antemergător, Lucian Bode, ministrul Transporturilor, nu e făcut responsabil nici măcar moral, d-apoi penal.

Pe 23 iunie 2018, într-o conferință de presă extraordinară, Gabriel Oprea anunță revenirea  în politică:

„Anunț oficial revenirea UNPR. După o perioadă tulbure prin care a trecut partidul, după o serie de evenimente nefericite, putem spune cu încredere că sîntem pregătiți să revenim în politica de vîrf”.

Pe 12 decembrie 2018, Conferința extraordinară a UNPR îl alege în funcția de președinte. 

Încercarea cu UNPR nu se bucură de succes din cauza litigiilor cu PMP.

Fără a renunța la șefia UNPR, Gabriel Oprea pariază pe o altă forță puternică. Pe 30 iunie 2019 lansează la Cercul Militar Național, Asociația Uniunea Militarilor și Polițiștilor „Mihai Viteazul”, „asociație profesională ce reunește, pentru prima dată, militari, polițiști, polițiști de frontieră, pompieri și jandarmi – aproximativ 500.000 de rezerviști și activi din întregul sistem de securitate națională.”Pe 14 noiembrie 2019, între cele două tururi ale prezidențialelor, semnează, ca președinte al Uniunii Militarilor și Polițiștilor „Mihai Viteazul”, cu președintele de atunci al PSD, Viorica Dăncilă, un Protocol. Potrivit memoriilor, Protocolul „prevedea că președintele UMPMV devine vicepreședinte al PSD pe domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale și coordonează domeniul acesta și tot el îl nominalizează pe șeful departamentului. Mai prevedea ca, în cadrul alegerilor parlamentare din anul 2020, PSD să acorde 8 locuri eligibile pe listele acestuia pentru reprezentanții Uniunii Militarilor și Polițiștilor «Mihai Viteazul», respectiv 5 locuri la camera Deputaților și 3 locuri la Senat.”

Eșecul Vioricăi Dăncilă a fost urmat de înlocuirea ei cu Marcel Ciolacu. Acesta nici n-a vrut să audă de Protocol.

Ar fi fost de așteptat ca Gabriel Oprea să abandoneze eforturile de revenire în prim planul politicii. 

El însă nu se lasă.

Iată-l candidînd ca independent în numele Uniunii. 

Ce mai încolo și încoace!

Gabriel Oprea nu se lasă! 

Gabriel Oprea se numără printre personalitățile postdecembriste despre care am scris și publicat multe comentarii. Interesul meu față de destinul lui Gabriel Oprea ține nu numai de gazetarul dar și – dacă nu mai ales – de scriitorul Ion Cristoiu. E un destin ieșit din comun în postdecembrism. Nici un alt politician nu a urcat în ierarhia puterii de la noi an de an, pas cu pas, sub semnul unei rîvne rar întîlnite printre români. Nici un alt politician n-a pierdut într-un an – 2016 – cît a cîștigat în aproape 25 de ani de cucerire continuă, fără nici un pas înapoi. Și nici un alt politician n-a decis să revină spectaculos, după doi ani de aparentă resemnare, în Bătălia politică. 

În pofida adevărului postdecembrist că, în politică, o dată căzut, nu mai ai cum reveni. Și poate în pofida semnalelor care i s-au dat să stea aîn banca lui și să-și consume mai departe amintirea anilor de glorie.

Acest destin aparte m-a îmboldit să-i citesc volumul de memorii sub forma unui interviu de o carte.  Și după ce-am citit-o, am acceptat rugămintea lui Gabriel Oprea de a-i scrie Prefața. Indiscutabil, cartea are puține dezvăluiri de senzație din culisele luptelor pentru putere în anii postdecembriști. Cel puțin față de dezvăluirile despre care eu știu că Gabriel Oprea le-ar putea face. De ce n-o face? Pentru că a revenit în bătălia politică. Dar și pentru că, așa cum se întîmplă în cazul Sufrageria, Gabriel Oprea șovăie să pună toate cărțile pe masă. Cu toate aceste diferențe între ce știu eu că știe și ce dezvăluie, am citit cartea cu mare interes. Am vrut să aflu explicația acestui destin aproape shakespearean din postdecembrismul românesc. Un politician care urcă pe bolta Puterii treptat-treptat, cade brusc, într-un singur an, declară că se retrage din politică, pentru ca după numai doi ani să revină. Și cred că am găsit explicația în două trăsături de esență ale personalității lui Gabriel Oprea dezvăluite prin memorii.

Prima și cea mai importantă e încăpățînarea în urmărirea unui țel, ambiția de a nu se lăsa pînăcînd nu-și atinge o țintă de etapă. Gabriel Oprea n-a avut un țel îndepărtat, greu de atins, pe care l-a urmărit ani întregi. El a avut, de fiecare dată, țeluri de etapă, pe care nu s-a liniștit pînă nu le-a atins. Un exemplu semnificativ e țelul de a intra la Liceul militar, urmînd modelul de carieră al tatălui, ofițer de artilerie, mort la vîrsta de 38 de ani în misiune. Pentru a și-l realiza el e în stare de orice. Mărturisește Gabriel Oprea:

„Da, din păcate sau, zic eu, din fericire, la acel moment, am fost respins la vizita medicală. Vedeți ce statură am azi… Ei, bine, atunci eram cel mai mic din clasă. Scund. Cu toate intervențiile mamei, cu toate memoriile făcute în care invoca și decesul tatei, la datorie, ca militar, nu am fost admis și poate mi-a prins bine, fiindcă m-am apucat de sport, am început să fac atletism și pe urmă am devenit unul dintre cei mai înalți din clasă. Cineva, acolo, sus, a vrut ca mai întîi să cresc un pic, din toate punctele de vedere, pînă la a apuca, pieptiș, suișul carierei militare.”

Respingerea nu-l descurajează. La finele clasei a VIII-a, dă din nou la Liceul Militar. Și din nou e respins. El nu se lasă însă:

„Aveam încă înălțimea sub limita de admitere. Ceva îmi stătea, parcă, în contră. Nu m-am descurajat și m-am apucat de sport”.

Dă examen la un Liceu de mecanici de bord. Pleacă de aici, prin transfer, la Liceul mecanic nr. 18, grație preocupării pentru Sport. Pînă la terminarea Liceului muncește pe rupte în toate vacanțele pentru a se întreține și a-și întreține mamala Serele Vitan, la Fabrica de caiete Stăruința, la terasa Cercului Militar. După terminarea liceului, în vara lui 1971, dă admitere la ASE. Pică. Se angajează ca muncitor primitor-distribuitor la fabrica de medicamente Titan. Luat la Armată, face stagiul la comenduirea Garnizoanei București. Mutat la Sibiu, dă examen la Școala militară de Ofițeri de la Sibiu, la Intendență, și reușește. Absolvă ca locotenent în 1983. În 2009 e general cu patru stele. 

A doua notă a personalității lui Gabriel Oprea care explică destinul său îl reprezintă spiritul de militar. În toate posturile în care a ajuns, Gabriel Oprea a impus un stil aparte:

„Eu am vrut și vreau să subliniez că educația militară pe care am primit-o, faptul că am lucrat în Ministerul Apărării Naționale și după ce am fost a doua oară reactivat, v-am spus, colonel de justiție și pe urmă am devenit general, ca președinte al Rezervelor de Stat și pe urmă în toate funcțiile, m-a ajutat foarte mult. Am văzut că spre deosebire de alți oameni din administrație sau miniștri sau alte funcții, mie mi-a fost mai ușor prin faptul că aveam o disciplină în sînge, un pragmatism, un sentiment al onoarei și să știți, am fost și un rob al muncii. Am muncit și am căutat totdeauna să mă țin de cuvînt. Am muncit de am rupt.”

Cu un asemenea spirit nu e prea greu să te remarci în România lui Lasă-mă să te las! Da, dar potrivit propriilor mărturisiri, acest spirit i-a adus și căderea:

„Victor Ponta a avut o guvernare bună, foarte apreciată, iar UNPR și eu ne-am ținut cuvîntul față de guvernarea PSD condusă de Victor Ponta și am avut destinul de militar, greu, cale grea. Mi-am dat demisia din solidaritate, odată cu el. Am făcut un pas lateral și din Parlamentul României, fiindcă așa face un militar. Vreau să vă spun că din păcate în politica românească a te ține de cuvînt, a avea onoare și demnitate nu are nici o legătură cu ce se întîmplă pe teren. Tocmai lideri politici care nu se țin de cuvînt, care nu au demnitate și onoare, au cîteodată performanță în politică. Am discutat mai devreme această chestiune și o reiau pentru că e o mare problemă a politicii românești. E dureros să constați că tu te ții de cuvînt și nu se dau doi bani pe atitudinea ta. Din contră, ținerea de cuvînteste, pentru un om, în realitățile de azi, un fel de «drum al crucii»”.

Se explică prăbușirea lui Gabriel Oprea doar prin credința sa de militar în onoare și demnitate?

Greu de crezut.

Au fost și multe alte cauze.

Sigur e însă că în 2015 a refuzat să-l trădeze pe Victor Ponta și asta l-a costat.

ARGUMENTE  PENTRU UN DIALOG

Cuvât înainte de Valeriu Pricină

 Ideea de a intervieva un om despre propria lui viată, despre modul în care i s-au succedat etapele devenirii, nu m-a ispitit niciodata. Trecutul, cum bine constatăm tot timpul,cu luminile, dar mai ales cu umbrele lui, mai cu seama cand e vorba de planul individual,nu e un teren al luptei pentru adevăr şi omul din faţa ta, intervievatul, nu poate fi abordat procuratorial şi, cu atat mai puţin, nu poate fi silit, in vreun fel, sa accepte marturisiri incomode. 

 

Am facut, deci, în cariera mea jurnalistică,sute, poate chiar mii de interviuri tematice, sau vizând problematici semnificative ori evenimente cu relevanţă largă, chiar istorică. Iată, însă, că Generalului Gabriel Oprea eu i-am propus un interviu carte în preajma unui moment–cumpănă, subliniez asta, care părea a se fi răsfrânt artificial, aleatoriu, asupra  poziţiei sale politice, publice,  fracturându-i temporar parcursul care se infaţişa , in continuare, promiţător. Mă refer la momentul tragic Colectiv, binecunoscut (poate nu prea bine!) de toată lumea.  

Şi a mai fost ceva: tipul de regim instalat după dec. 89 în Romania a impus cinic  un model de reuşită socială, de succes social, pe toate planurile, cu mecanism de tip filieră. Adică, mai pe înţeles, acela care nu accepta în intenţiile lui de înaintare, de promovare, spaţiile de trecere, obligatorii, ale filierei, era (şi este din păcate) pur şi simplu respins, centrifugat cu brutalitate şi, în multe cazuri, chiar nimicit. Şi, totuşi, a reuşit, oare, cineva, ca trecând prin infernalul mecanism să-şi salveze, la ieşire,  substanţa pozitivă, bunele intenţii? A reuşit, oare, cineva, să ocolească sinistrul mecanism filieră într-o Romanie postdecembristă  incremenită în forma      (continuată) asimetrică  în care a fost aşezată de agresiunea militară asimetrică, destructurantă,  care a făurit-o?

O realitate, deloc încurajatoare, ne arată că evoluţiile profesionale,politice, de carieră, de iniţiativă în afaceri, în mai toate domeniile,au urmat şi încă, urmeaza programatic, în mişcarea lor, atât condiţia înrădăcinată asimetrică şi, vai!, proba crâncenă, obligatorie , a filierei. 

Integrat domeniului militar şi fiind, de fapt, un produs al acestuia, Dl. Gl. Oprea a fost mai usor de radiografiat şi de cotat pentru un jurnalist militar de investigatie care am fost şi mai sunt. Dând la o parte, cu migală şi prudenţă, imensul steril de injurii, de acuze nefondate pe probe,  de etichetări ejectate de valul gros al invidiei,  de mistificări care i-au fost adresate imediat ce „mecanizatorii” filierei au constatat că omul Oprea, în devenirea lui, deşi a comprimat, asemenea tuturor, nişte etape, a scăpat  teribilei constrangeri , am descoperit că, peste tot pe unde a ocupat funcţii şi poziţii, de la mai mic la mai mare,şi-a asumat răspunderi pozitive, obiective constructive, şi-a propus facerea de bine pe care, cu riscurile de rigoare, a înfăptuit-o atat cât un mediu de comandă socială, politică şi de autoritate, i-a îngaduit, în – cum subliniam – asimetrica Românie postdecembristă.

 

Discuţia noastră, purtată amical în faţa unui reportofon, dar parcimonios servită de un preopinent mai degrabă scump la vorbă, reuşeşte, cred,  să comunice esenţialul despre lupta cu mecanismul filieră şi cu   „mecanizatorii” lui nemiloşi, să dea imaginea unui trseu de viaţă pornit dintr-o copilărie marcată de o dramă greu de trecut şi de mari greutăţi, să puncteze ,clar, reperele etapelor  formării, ale opţiunii pentru uniformă  şi ale orientării spre „Logistică” şi spre domeniul juridic, să releve  avatarurile deloc lesnicioase ale descălecatului în politică, ale trecerii prin funcţii şi răspunderi din ce in ce mai inalte, până la nivelul de Premier Interimar, să pună  lumină pe capcanele, pe provocările legate de ţinerea de cuvânt  ca temă de bază a strategiei personale asumate, să nu ocolească momentele de cumpănă, de izbândă, dar şi de înfrângere, de luptă cu o imagine contrafăcută în  varii laboratoare „binevoitoare”, de abordare a patriotismului nu ca instrument al frapării şansei, ci ca datorie a constiinţei de sine. 

 

Sper, ca autor al interviului, sa-mi fi evaluat corect opţiunea şi, împreună cu intervievatul, Dl. Gl . Oprea, să fi dat o măsură a unui timp care nu doar ne preocupă suprem pe noi toţi, ci chiar ne-a înfăşurat în răsuflarea lui vezuvială din incandescenţa căreia nu ştiu  dacă vom izbuti să ieşim întregi.   Pentru detalii aveţi la dispoziţie lectura.   

INTERVIUL I

1. Așadar, domnule General, să începem cu începutul. Unde  v-ați născut?
2. M-am născut pe1 ianuarie 1961 și pentru că era perioada sărbătorilor de iarnă pe care părinții mei le-au petrecut la Fundulea, acum oraș – localitatea de naștere a mamei – acolo am fost înregistrat. Deci 1 ianuarie 1961, în comuna Fundulea, județul Călarași. Glumeau copiii că sunt născut în Fundulea și am întrebat-o pe mama, cu reproș, de ce nu m-a născut în București. Mi-a explicat că era o iarnă grea și nu putea să ajungă la București.
3. Ca și când ar fi cine știe ce mare marcă de noblețe dacă e născut cineva în București!
4. Știți cum era in copilărie …
5. Avem o mulțime de oameni de cultură și de oameni de spirit români și de oameni de știință care sunt născuți în comunele patriei și nu mai face nimeni caz. Mircea Nedelciu, emblematicul prozator optzecist s-a născut la Fundulea. Bun, Fundulea e un reper pentru agricultura românească. Cine nu a auzit de Fundulea, de stațiunea de acolo? Copilaria tot pe acolo v-ați petrecut-o?
6. Nu, copilăria am petrecut-o în București. Bunicul meu din partea mamei era poreclit “Roșu”… Era un fruntaș al localității și înainte de perioada comunist făcea comerț cu grâne și a tot vrut să cumpere o casă în București. Voia să cumpere o casă chiar prin Primăverii, dar se pare că a petrecut cam mult timp cu prietenii și cu ceva cheltuială prin București şi pană la urmă a cumpărat o casă pe Dudești.
7. O parte din agoniseală s-a dus pe partea frumoasă a vieții. 
8. În jurul casei din Dudești am copilărit. Tatăl meu, însă, era născut într-o comună din județul Argeș, Cocu se numea și vacanțele mai mult le-am petrecut acolo, în comuna tatălui meu.
9. Deci, aveți și dumneavoastră, cum foarte mulți dintre noi au în memorie, o vatră de sat, cum se spune. 
10. Așa este! Nu una, ci trei, pentru că nici Dudeștiul, în copilăria mea, nu era departe de condiția satului. Știți cum i se spunea, mai în glumă, mai în serios, Bucureștiului?  “Satul cu multe tramvaie” i se spunea.
11. Cu toate ingredientele bănuiesc și eu că, băiețelul Gabi, prin satul acela, pe acolo, făcea toate nebuniile specifice copilăriei.
12. Așa este. Tata a fost militar, era ofițer artilerist și când a venit în București, în anii 50, a cunoscut-o pe mama. Vorbeam de bunicul meu… Bunicul meu era fruntaș și în perioada comunistă a fost considerat chiabur, chiar a făcut vreo 6 luni de detenție, cum era în perioada respectivă. Mama era foarte frumoasă. Când a cunoscut-o, tata era un tânăr locotenent în minister.  A terminat printre primii din promoție și, totuși, cunoscând-o pe mama și casătorindu-se cu ea și-a stricat dosarul… În perioada aceea dacă în dosar figura o casătorie cu fata unui chiabur, care făcuse și o perioadă pușcărie, nu era deloc bine.  Fiindcă nu a renunțat la mama, l-au mutat la o unitate de artilerie din zona Brănești – Urziceni, unde a și murit.  Nenorocirea, dupa cum s-a afirmat oficial, s-a petrecut în timpul unui exerciţiu A murit, deci, în timpul serviciului, la unitate. 
13. Deci, a murit în timpul unei misiuni. 
14. In timpul unei misiuni.
15. Ce varstă avea, domnule general?
16. 38 de ani, era căpitan.
17. Ce a fost? Un accident, sau nu se știe prea bine?
18. Cum să vă spun, ne-am trezit dintr-o data fară tata. Cred că îl moștenesc, pe undeva… Sau poate și pe bunicul… El a avut totdeauna simțul proprietății și, ca excepție pentru perioada aceea, când toată lumea stătea cu chirie, a avut ambiție să iși cumpere un apartament proprietate personală și a cumpărat unul, cu 90 mii de lei, în rate, rate pe care le-a plătit mama, până la final, după moartea tatălui. A cumpărat un apartament de 3 camere în Balta Albă și era foarte mândru de acest lucru. Avea, nu-i aşa, ca un tata de familie adevărat, casa lui.
19. Ca orice bărbat român care e mândru de casa lui, că are o casă a lui. 
20. Așa este. Ne-am trezit acasă cu medicul unității, a pregătit-o pe mama,   i-a făcut o injecție. A venit cineva din conducerea unitații. I-a adus motocicleta, hainele și o sumă strânsă de colegi. Un gest de solidaritate, 1.500 lei. Acesta a fost tot ajutorul, tot ce ne-a dat Armata, de fapt, prin bunavoinţa unor camarazi de unitate. Aveam 10 ani.  De-atunci mi-a intrat in minte ideea că eu trebuie să aflu cum a murit tata.
21. Și ați aflat? 
22. Am aflat! Viața, destinul, m-au adus în situaţia să aflu. Copil fiind am jurat că o să mă fac ofițer de justiție militară, ca să aflu de ce a murit tata. Viața, au făcut să ajung și ofițer de justiție militară și ministru al apărării și am aflat și am și înțeles momentul, din punct de vedere militar. Am înțeles, de fapt, logica așternerii tăcerii peste tristul eveniment, dar în plan uman, în plan social, în plan familial, nu mi-a picat deloc bine această tăcere si mai ales neglijenţa cu care a fost tratată familia îndoliată. Rămăseseră în urmă o soție și doi copii minori. Atunci se dădeau, totuşi, niște ajutoare, destul de consistente, vreo 50.000 lei, dar noi nu am primit niciun ban și a fost tare, tare, greu. 
23. Probabil instituția ar fi trebuit să iși recunoască o vinovăție, o greșeală, asta ar fi dus la acordarea unui ajutor, dar şi la nişte măsuri împotriva eventualilor vinovaţi. 
24. Așa este. Am înțeles. Am acceptat, de fapt, mama a acceptat  atunci, iar eu mult mai târziu, cand am avut acces la amănunte…Să lăsăm, însă, faptele în  “logica” lor de atunci, că tot nu mai putem învia pe nimeni. Esenţial e că evenimentul s-a produs în exerciţiul datoriei de militar, de om aflat în slujba țării!  M-a marcat acest lucru și când am ajuns în funcția de ministru al apărării, am făcut tot ce am putut pentru a crește gradul de camaraderie, de a ajuta văduvele militarilor, de a le încadra în Ministerul Apărării Naționale, de a le acorda toate drepturile, de a avea grijă de copiii lor. 
25. Aşadar, mama ramânea singură şi fara prea mare ajutor de undeva…
26. Eu aveam 10 ani, fratele meu avea în jur de 5 ani. Am avut norocul, totuși, că bunica și bunicul (care a murit și el dupa 2-3 ani) au stat cu noi, în București și ne-am strâns unii lângă alții și în felul acesta am căutat să ne descurcăm. A fost extrem de greu.
27. Mama nu s-a recasătorit după acea tragedie?
28. Mama nu s-a recăsătorit niciodată. L-a iubit mult pe tatăl meu. Mama mea, în ciuda conotaţiilor evenimentului, a ţinut foarte mult la Armată, ca instituţie şi a dorit să urmez şi eu modelul de carieră al tatălui meu și la 14 ani a încercat să mă dea la liceul militar. Chiar am început să fac formele.  Doream să mă duc la Câmpulung Moldovenesc.  Am fost respins la vizita medicală.

Da, din păcate sau, zic eu, din fericire, la acel moment, am fost respins la vizita medicală. Vedeţi ce statură am azi…Ei, bine, atunci eram cel mai mic din clasă. Scund. Cu toate intervențiile mamei, cu toate memoriile facute în care invoca şi decesul tatei, la datorie, ca militar, nu am fost admis și poate mi-a prins bine, fiindcă m-am apucat de sport, am început să fac atletism și pe urmă am devenit unul dintre cei mai înalți din clasă. Cineva, acolo, sus, a vrut ca mai întâi să cresc un pic, din toate punctele de vedere, până la a apuca, pieptiş, suişul carierei militare.

1. Prin ce școli ați trecut, apoi? Unde ați facut, de fapt, primara?
2. Primara am făcut-o la o școală experimentală, nr. 84, din Vitan, unde am locuit prima dată. Experimentală în sensul că era singura școală din București cu învaţatori-profesori la fiecare materie. 
3. A, deci nu era un învățător unic.
4. Nu, era ceva experimental…. Am făcut clasele 1-4 la acea școală experimentală, după care, mutându-mă în Balta Albă, am învățat la școlile din acea zonă. La sfârșitul clasei a VIII-a am încercat să dau la Liceul Militar. Am fost respins din nou la vizita medicală. Aveam, încă, înălțimea sub limita de admitere. Ceva îmi stătea, parcă, în contră. Nu m-am descurajat şi m-am apucat organizat de sport. Am făcut întâi atletism, la Dinamo, cu celebrul, ca să spun așa, antrenor Grecescu, fost campion național de atletism și fost diplomat la ONU. Venind vremea studiilor medii am dat examen la liceul de mecanici de bord, un liceu de aviație, liceu foarte cunoscut în acea perioadă și foarte căutat din motive lesne de înţeles. 
5. Am auzit și eu de el. Aţi fost un elev silitor, un elev cuminte?
6. Cum să vă spun eu, eram un elev de nivel mediu, excelând  la câteva materii care mă interesau… Îmi plăcea ca disciplină, foarte mult, româna. Îmi mai  plăceau filozofia și economia politică, cea care se preda atunci, care, în ciuda aparenţelor şi a prejudecăţilor unora, nu era o materie uşoară.
7. Interesant, da!
8. Îmi plăceau foarte mult. Am intrat, cu toate că se intra foarte, foarte greu, am luat, apoi, şi treapta a II-a.
9. Așa era organizarea. 
10. Din păcate pentru mine, ca o glumă să spun așa, am intrat, cu câțiva colegi, într-o dispută cu profesoara de matematică, ne-a lăsat corijenți și ne-a explicat că nu avem nicio șansă să terminăm anul cu ea, bineînțeles din cauza unor glume prostești, copilărești, ale noastre. Nu eram nici pe departe principalul vinovat, dar ştiţi cum te ia valul la varsta aia…Să nu-şi închipuie cineva că am facut vreo grozavie din cele care se comit azi, dar exigenţa atunci, intransigenţa, erau mari şi pentru niste biete vorbe m-am văzut nevoit să plec, m-am transferat. Norocul meu a fost că mă voia un antrenor, Buiac, la Olimpia București, un club muncitoresc situat în Titan. M-am transferat, deci, de la Dinamo, la Olimpia București și m-am reînscris la Liceul mecanic nr. 18 (de care apartinea Clubul Olimpia București).
11. În acea perioadă, cluburile sportive erau arondate unor unități de învățământ pentru a se îmbina activitatea sportivă cu școala. 
12. Am terminat la Liceul nr. 18. Vreau să mai fac o mențiune: pentru faptul că eram băiat fară tată, am muncit în toate vacanțele de am rupt. 
13. Deci vă angajați?
14. Nu mi-a cerut-o mama… Aşa am simțit eu… Că trebuie!… Nevoia te învaţă, cum se spune, dar şi simţul datoriei faţa de cei apropiaţi nu se formeaza altfel. Începând din clasa a V-a, la un an de la moartea tatălui, am simțit un dezechilibru, ca să mă exprim cu mentalitatea de atunci. În clasa a IV-a – simt nevoia să revin –  în primul trimestru, am dat 10 lei într-un fond al clasei pentru copiii cu probleme. Mai aveam în clasă copii cu probleme… În trimestrul II m-a atenționat un coleg, îmi aduc aminte și acum, îl chema Broască, mi-a zis cu un fel de răutate, de reproş, că el a dat 10 lei pentru mine. Nu mi-a picat deloc bine, chiar dacă erau vorbele unei minţi necoapte. Și atunci, cu gândirea de atunci, am simțit …
15. Că trebuie să faceți ceva să ieșiți din condiția asta. 
16. Să fac ceva… Să am o altă situație, să nu mai fiu subiect de …danii colegiale. Am revenit şi am povestit episodul pentru ca a lăsat în mine o amprentă puternică. N-am sărit la bataie, cum ar fi făcut, poate, altul, dar din momentul acela am înţeles că în viaţă trebuie să procedezi în aşa fel încât ajutorul esenţial să-ţi vină din propriul tău efort, din propriul tău sacrificiu…Să nu-ţi mai spună vreodată cineva – uite, îţi dau eu pentru că tu nu eşti în stare să te descurci. Cine ma cunoaşte bine, vede aici motivaţia multora dintre iniţiativele şi opţiunile mele.
17. Știți, eu văd în asta o notă de personalitate foarte importantă, ca un copil, o ființă la o vârstă atât de fragedă să-și ia în piept propria existență, pentru că ideea asta de a te duce să lucrezi ca să câștigi un ban pentru a-ţi ajuta familia bănuiesc că nu a venit din vreo lăcomie de copil.
18. Nu, chiar am vrut să îmi ajut familia. Deci, din clasa a V-a până într-a VIII-a, în fiecare vacanță, mai ales în vacanța mare, trei luni de zile aproape lucram la serele din Vitan. La roșii…
19. Celebrele sere, vestigiile cred că se mai văd și astăzi.
20. Ne plăteau cu 50 lei/zi, cum era atunci.
21. Nu era mult, dar nici puțin nu era.
22. Cum îi luam, îi duceam mamei și eram mândru de asta. 
23. Și mama ce zicea când copilul îi aducea această simbrie pentru munca lui, la vârsta aceea?
24. Mă aprecia, dar cu lacrimi în ochi. Ea, de fapt, a aprobat, tacit, actul de maturitate al unui…copil.
25. Deci a înteles resorturile?
26. A înțeles. Eu mi-am iubit și îmi iubesc foarte mult mama… Şi pe bunica mea. Bunicul meu s-a prăpădit la 3 ani după ce a murit tata și am rămas doar cu mama și cu bunica. M-au iubit, dar au fost şi foarte severe, adesea, cu mine. Bunica avea un cult pentru corectitudine din care, spunea ea, te alegi cu bunul cel mai de preţ, cu onoarea. În timpul liceului am muncit la fel, în fiecare vară. Îmi intrase de-acum în obişnuinţă, în firesc. În clasa a IX-a, am lucrat la fabrica de caiete “Stăruința”. Toată vara la tăiat caiete și, la fel, am adus banii acasă. Dintr-a X-a, când deja eram și sportiv și, să spunem așa, am început să mă ridic, lucram în fiecare vacanță pe terasă la CCA, la restaurantul militar. Avea mama o rudă care lucra în comerț și m-a ajutat la angajare. Acolo am dat piept prima oară cu oamenii oștirii, e drept, în momentele lor de relaxare, de petrecere, momente care, de multe ori marturisesc neechivoc, fara prea adânci investigaţii, despre caracterele celor care, între un pahar şi altul, între o înghiţitură şi alta, între o vorbă şi alta, ţi se arată în adevărul firii lor. Asta pentru cine ştie şi e interest să observe… Da, eu am fost şi am deprins şi adâncit multe. “In vino veritas”, nu…  
27. Răstimpul ăla cu toată munca asta de care îmi vorbiți a fost și un răstimp al unor lecturi. Vă  plăcea să citiți?
28. Mă dedublam. Începând cu clasa a IX-a făceam sport la Dinamo și aveam calități. Nu eram cel mai bun, dar nici cel mai slab. Nu eram de Steaua și Dinamo, ca să fiu cinstit, dar eram de vârf la Olimpia București, de exemplu. Chiar am fost și selecționat pentru lotul național. Da, citeam foarte mult, ca orice copil, cred.  Am citit Jules Verne, am citit Dickens, Jack London.
29. Dickens, da!
30. Dickens, tot de el, deci tot!
31. Mark Twain, probabil?
32. Mark Twain…Apoi toată colecția lui Karl May, Winnetou și tot ce însemna…
33. Acelea erau cărțile specific varstei.
34. Așa este. N-aveam calculatoare, internet, Facebook …Paginile de carte erau ecranele monitoarelor noastre. Ferestre catre aventuri, personaje, sentimente… mai ales sentimente. Era vremea cand în noi se nășteau tot felul de emoții care se-mpăcau foarte bine cu pagina de carte. Primele iubiri, primele vitejii, primele lupte, prin carte le-am trăit. 
35. Și bănuiesc că și literatura română, clasicii, erau o atracţie…
36. M-a pasionat mult Sadoveanu cu farmecul graiului personajelor lui. Mi-a plăcut cum aborda el, epic, episoade și eroi din istoria noastră. Era o istorie care, prin slova lui, aveai senzatia ca o traieşti, ca eşti şi tu un personaj, că eşti ba Ştefan, ba Jder cel mic…

În ultimele clase de liceu  am citit și Rebreanu, Camil Petrescu. Chiar mă regăseam, așa, în anumite situații și personaje. Eram şi altfel motivaţi de şcoală, privitor la vremuri, la evenimente, la oamenii acestui pământ. M-am maturizat brusc și mi-am dat seama că sunt un copil care poate avea șansa lui în viață. Societatea de atunci , în ciuda multor afirmaţii clişeistice, te sprijinea, dacă erai serios și dacă munceai și învățai. Ca să te ridici nu era nevoie să stai cu sacoşa de bani lângă şold. Aveai nevoie de un dram de minte şi de multă stăruinţă. Să vă dau un exemplu: eu m-am pregătit ca sportiv la Olimpia, să merg la IEFS, la facultatea de sport. După ce am terminat liceul, in vara lui ’79, m-am angajat și mi-a prins bine. M-a angajat un vecin. Eram muncitor cu înaltă calificare, numai că s-a întâmplat ceva. 

1. Pentru că liceul respectiv fiind un liceu de profil mecanic vă și califica în același timp. 
2. Exact. Cand să dau la IEFS, îmi pregătisem dosarul, cineva, nu știu, m-a purtat destinul, după o partidă de tenis cu un profesor, mi-a explicat: “Măi, unde te duci tu să dai la IEFS? Știi că un profesor de sport câștigă 1.500 lei/lună? Cum poti să iți ajuti tu mama, că e singură? Nu ai tată, ce faci tu cu 1.500 lei? De ce nu te duci la Drept, la ASE?” Și atunci, brusc, nu știu, m-a marcat această discuție, am înteles locul și rolul meu și am dat la ASE … Vă spuneam că îmi plăceau mult filozofia și economia politică. Din păcate învățasem biologie, anatomie, că mă pregătisem pentru IEFS și, normal, nu am intrat la ASE. Am încercat și în toamnă, m-am dus la Craiova, că mă doreau cei de la C.S.U. Craiova, de la atletism. Timpul a fost scurt pentru o schimbare de tactică şi pentru aprofundare. Am ratat din nou. A  trebuit să mă angajez undeva până mă lua în Armată. Un vecin de apartament știa că suntem o familie serioasă, că sunt copil fară tată, şi m-a ajutat să mă angajez la fabrica de medicamente București, care este în Titan…N-am facut o dramă din nereuşite pentru că eram deja obişnuit cu munca şi cu avantajele ei. 

Trebuie să subliniez un lucru: perioada respectivă era o perioadă de mare concurență în materie de învățământ. Învâțământul gimnazial și liceal păstrase amprenta învățământului Haretian, deci, așa-zișii comuniști deloc nu îl distruseseră. Sigur, incluseseră niște elemente ideologice și de propagandă la anumite materii, dar, în orice caz, pe informația de bază, pe cultura de bază, după anii 60, nota puternică a fost de tip Haretian. Cârcotesc fără dreptate unii, dar uitaţi-vă la cum arată intelectual oamenii formaţi atunci – eu vorbesc de  aceia care au avut respect pentru viaţă, pentru familie, pentru şcoală, pentru dascăli şi formatori. Tipul acesta de învăţământ – îl includ aici şi pe cel militar pe care l-am cunoscut bine,  a format generații după generații. Şi astăzi, oamenii de o anumită vârstă, inclusiv de vârsta noastră, au o anumită structură și o anumită personalitate distinctă. Examenele la facultăți erau, atunci, momente de mare concurenţă, cu zeci de concurenți pe loc. Erau tineri pregătiți, de calitate, dar foarte mulți nu reușeau. 

Când am picat, m-am pregătit ,așa, ad-hoc, am picat cu 5,60-5,70, dar se intra cu peste 7 și nu am intrat. M-am dus la fabrica de medicamente și m-am angajat primitor-distribuitor. Am întrebat: “Dar ce funcție este aceasta?” “E funcție foarte importantă, cu o tehnologie de vârf.” Adică? “Păi apeși pe un buton și iți sare un sac în spate!” Asta era primitor-distribuitor. Am muncit câteva luni, am avut primul salariu 1306 lei, dar m-am descurcat, mi-a plăcut. Nu zambiţi, chiar mi-a placut! Ceea ce pentru mine, azi, ar fi un chin, pentru tânărul sportiv de atunci era un pariu cu vlaga lui tinerească. Căram saci, cu sentimentul că sunt în sala de forţă, la club. La un moment dat, pentru că eram descurcăreț, mă promovaseră un fel de merceolog, deși eram doar un puști de18 ani. Deja mă duceam cu documente la diferite depozite, sau la diferite fabrici care erau în legatură cu fabrica de medicamente. Mă duceam la Orăștie, la Antibiotice Iași cu documente, deja mi se dăduse și o răspundere. De ce spun că a fost important? Faptul că am lucrat și am avut carte de muncă a contat când m-au luat în armată. În Armată, am încercat să mă duc la Steaua, dar nu am reușit. Am făcut o parte din stagiu la Comenduirea Garnizoanei București. M-a marcat şi, din nou trebuie să vă spun că mi-a plăcut. Da, mi-a plăcut. Patrulam prin București și simțeam importanța misiunii. Îmi simţeam importanţa, mai ales cand întalneam pe stradă chiar şi ofiţeri. Îi simţeam cum devin dintr-o dată atenţi, prevenitori. Eram şi eu o autoritate reală. Făceam în continuare şi sport și militărie. Un antrenor, Ilie Popa, a murit săracul – un antrenor şi un educator foarte bun –  m-a convins să fac o schimbare: „Vino la Sibiu și te duc la cel mai bun lot”. M-am dus şi, după o vreme, pentru că tot eram în garnizoana cu cele mai multe şcoli militare, mi-a venit ideea sa încerc la una dintre ele. Acolo mi-a venit ideea să dau la școala militară. Se intra foarte greu şi acolo. Nu era o primire cu flori şi cu mulţumiri. Erau foarte mulţi candidaţi. Cel mai greu în învaţământul militar se intra în această ordine : la Intendență, la Finanțe și la Aviație. Erau douăzeci și ceva pe loc. Am dat examene la economie politică și matematică și am intrat la Intendență cu 7 și ceva. Fiind numai treizeci de locuri şi douăzeci şi ceva pe loc n-am intrat printre primii, dar eu ştiam că intrarea a fost o izbândă reală.

 

1. Elev al Școlii militare de ofițeri din Sibiu?
2. Al școlii militare de ofițeri din Sibiu.
3. Stați că vreau să ne întoarcem un pic, ajungem și la perioada aceasta. 
4. Da. 
5. Să ne întoarcem un pic la perioada adolescenței și să vă întreb, dincolo de greutățile astea, de faptul că ați muncit în vacanțe, nu vă preocupau lucruri specifice adolescenței?
6. Sincer să fiu, nu. Am avut, ca orice copil, prietenii.
7. Nu ați fost un băiat de gașcă, cu gașca, cu băieți de mers colo, colo? 
8. Nu aveam timp, vorbesc la modul serios, sau poate eram eu puţin altfel decât cei de vârsta mea. Întotdeauna am fost considerat ceva mai serios pentru vârsta mea. Eu nu mă încruntam la nimeni, nu încercam să mă impun nimănui, dar aveam un fel al meu de a trata pe cei din jur, sau întâmplările de viaţă. Vedeţi,  facând organizat, zilnic, sport, am început să mă dezvolt şi am crescut în vacanța de vară dintre clasele a VIII-a și a IX-a, peste 20 cm. În nici trei luni. 
9. Wow! Ca eroul de basm.

O.Da, asta-i realitatea. Culmea, la puţină vreme dupa ce m-au respins la vizita medicală. Parcă din mine, din adâncurile mele se răzbuna ceva.

1. Extraordinar! Și cine, sportul, să fi fost vinovatul pentru acest salt?
2. Sigur sportul! Dar cred că şi starea mea psihică. Trăisem, peste greutățile de viaţă de care am vorbit, nişte înfrângeri care nu ţineau de calităţile mele interioare, de voinţa mea, de aspiraţiile şi de curajul meu. Ci de o fatalitate fizică dovedită ulterior ca fiind pasageră. Făceam sport și munceam. Căutam să îmi ajut mama. Nu umblam cu gașca, nu mă duceam la locurile de petrecere pentru tineret, care erau atunci şi să ştiţi că nu sufeream din cauza asta, nu aveam complexe. Acum mă ajuta, în sfârşit, fizicul. Începusem să mă uit la colegii de generatie nu doar de jos în sus, ci şi de sus în jos, fără sfidare, bineînţeles, dar cu o anumită încredere de sine.
3. Deci, nu ați golănit, așa, în sensul frumos?
4. Nu. Mi-aș fi dorit, poate, uneori… Nu, făceam sport și să știți că atletismul pe undeva m-a definit. Alergam câte 2-3 ore în parc și tot timpul discutam cu mine însumi… Este o poveste frumoasă, că nu alergi, aşa, pur şi simplu, ca un robot. Când alergi, te vizitează tot felul de gânduri, de întrebări.  Ai timp să îți evaluezi  dușmanii,dar să te gândești şi la prieteni… Să faci planuri… 
5. Să te analizezi?
6. Întotdeauna alergarea de fond, lejeră, dar ritmată, mi-a conferit rezistență, dar în același timp mi-a dat posibilitatea să vorbesc cu mine însumi, să îmi fac analiza. Îmi amintesc un exceptional film englezesc al vremii – „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”. M-am identificat cu drama personajului, cu felul în care el o trăia alergând, alergând, alergând…   Parcă nu mai alergam singur nici eu, ci împreună cu cineva… Cu gândurile și cu frământările mele.  
7. Dar acasă, cu toate greutățile materiale, aveați un pick-up, ceva, ascultați o muzică?
8. Da, aveam, îmi cumpărase mama un magnetofon. Era o muzică a zilei pentru tineri. Niște formații și cântăreți ai zilei, eu adoram muzica italiană.
9. Tesla era atunci magnetofonul zilei.
10. Deși nu am fost un băiat de gașcă, oriunde, întotdeauna când se-ntâmpla să fiu într-un grup, am fost lider, ca să știți! 
11. Până la urmă e o chestiune de fire, ca și mica asta golănie simpatică…
12. Îmi plăceau lucrurile serioase. Dar eram un lider, nu vreau să mă laud dar oriunde apăream cam toți se strângeau în jurul meu. Aveam eu un magnetism al meu.  
13. Fară să folosiți argumentul, de pildă, pumnului, adică violența?
14. Nu, nu! Nu am fost un batăuș. Dar să știți că atunci când viața m-a provocat, m-am descurcat, nu am fost fricos. Nu am rămas niciodată dator.
15. Haideți să încheiem această primă etapă. Ce ați dat înainte de examenul la școala militară, cum se numea atunci, bacalaureatul sau examenul de maturitate? 
16. Bacalaureatul. Știu și acum, am luat examenul cu 7.33.

INTERVIUL II

1. Rămăsesem, în dialogul nostru, în zona examenului de intrare la școala de ofițeri Nicolae Bălcescu și îmi spuneați că era o concurență foarte mare în ciuda a ceea ce ar putea crede unii, că nu ar fi interesat zona aceasta a administrației, a intendenței, 
2. Da, spuneam că erau 3 arme la care se intra cel mai greu: Intendență, Finanțe și Aviație. 
3. Să zicem că aviația ținea de o anumită pasiune a tineretului pentru zbor și este explicabil interesul pentru asta, dar celelalte două sunt aride.  
4. De ce? Par aride, dar când intri în jocul cu valorile, cu raporturile dintre ele, cu bilanţul şi cu prognoza, cu evaluările, lucrurile se schimbă. Erau locuri foarte puține. Erau cam 60 locuri pe an la Intendență și Finanțe, în jur de două plutoane, față de 500 – 1000 de locuri la alte arme.
5. Dificilă perioada asta de studii la Intendență?
6. Prima dată, când m-am dus la examen, eu am crezut că mă duc la facultate, chiar dacă veneam din armată, eram militar în termen la Comenduirea  Garnizoanei, știam cum e viața militară, dar eu am crezut că la o școală de ofițeri este ca într-o facultate. 
7. Ulterior au devenit facultăți, s-a făcut dreptate. 
8. Eu am crezut că stau la un cămin în afara unității.
9. Că aveți timp liber.
10. Că am timp liber. Dar… dimpotrivă. Tocmai se construiau pavilioanele, am cărat la tărgi cu mortar toată perioada examenului. Chiar i-am spus antrenorului că nu mai vreau să rămân acolo. Până la urmă, firea mea serioasă a învins și am intrat. Mama s-a bucurat foarte mult și nu îmi pare rău că am optat pentru această armă. Vreau să vă spun, și se poate verifica, că am terminat primul din promoție și la repartiție am ales primul.
11. Deci iată o primă performanță semnificativă, adolescența aia de muncă și de dedicare unor obiective de familie, nu atât de mult distracției și-a spus cuvântul. 
12. Da, dupa examenul de …
13. Iertați-mă, cam ce materii se făceau, domnule general?
14. În primul rând, am prins, fiindcă așa era programa, pregatire militară generală, deci primul an, infenterie total. Intendenţă, fireşte, finanţe, fireşte, dar mai întâi trebuia să pui pe tine substanţă de militar de carieră, de ofiţer al Armatei.
15. De asta nu te scutea nimeni.
16. Infanterie total, foarte grea, după care am făcut, ca să spun așa, materiile de specialitate: logistică la pace, logistică la război și toate celelalte…economie, contabilitate și tot ce înseamnă specificul logisticii militare. Am continuat să fac şi sport, cu rezultate bune, în cei trei ani petrecuţi ca student militar la Sibiu. Spuneam că am terminat primul, la bilanţul pe ani, dar la  examenul de stat a avut cineva grijă să îmi dea un 7 unde luasem 10 şi prin această manevră să ocup un final loc doi. Pe undeva a fost corect că eu fiind sportiv, toată ziua eram plecat în deplasări. În școlile militare știți că există elev sergent, elev plutonier, elev comandant de companie. Până la urmă a câștigat, pe undeva pe bună dreptate, un elev care era comandant de batalion și care stătea numai acolo, clipă de clipă. Era și acesta un merit pe care eu îl recunosc şi îl cotez cum se cuvine. 
17. Deci pe anii de studii ați fost primul.
18. Primul și am ales primul repartiția pe București. La Sibiu mi-am cunoscut și soția, care era handbalistă. Și după trei ani de facultate, la 22 de ani am ieșit locotenent. Urmarea clasificării şi a alegerii – la 22 de ani am prins o funcţie în specialitate chiar în batalionul din Ministerul Apărării Naționale, chiar din incinta ministerului. La 22 de ani să ai douăzeci și cinci de oameni în subordine era o responsabilitate care obligă și stimulează. Ambiționează.   
19. Și aici, în minister, în momentul în care ați venit, ați revenit ca să spun  așa în București, cam ce atmosferă ați găsit, care era atitudinea față de un ofițer tânăr de logistică? 
20. Ei, nu prea erai băgat în seamă decat dacă stârneai interesul prin ceva, bun sau rău. Mulţi ofiţeri cu grade mari în toate părţile, că doar era sediul ministerului. Un tânăr ofiţer stârnea coloneilor nostalgii, întoarceri în timp. Eu îmi doream o locuință tot în zona Drumul Taberei. Am făcut așa, o recunoaștere, m-am interesat cum stau lucrurile și am găsit. Am întâlnit oameni serioși, oameni care m-au ajutat, precum comandantul de batalion al Unității de Logistică a Ministerului, Șeful Direcției Gospodărie, generalul Ion Aurel, care fusese și comandantul Clubului Steaua. În perioada aceea era ministru al apărării domnul Olteanu, un ministru foarte exigent. 
21. Dumnezeu să îl odihnească, s-a prăpădit.
22. Chiar mă pomenește într-o carte, o să v-o arăt, mă pomenește domnul ministru Olteanu, cu privire  un eveniment din 1990. Am căutat să fiu serios să îmi fac datoria și după doi ani de zile, în ’85, am dat la Facultatea de  Drept, la Universitatea București. Am fost 36 pe loc. 
23. Eu aș vrea să lămurim aici o chestiune, pentru că se face o afirmație răutăcioasă, plecată dintr-o crasă neștiință. Se vorbește de generalul izmană. Ei înțeleg logistica ca pe un fel de inventar de izmene, de cămăși, de nădragi și de bocanci. Eu vorbesc de răutățile care s-au vehiculat în spațiul public.
24. Orice armă, știți foarte bine, are rolul și valoarea ei. L-aș putea invoca pe  Napoleon, care spunea că a pierdut la Waterloo fiindcă nu l-a avut la timp pe cel care îi asigura logistica. Așa a explicat eșecul. De fapt, marile campanii se pregătesc, în primul rând, logistic. Fără alimente, fără echipament, fără muniție, fără carburanți, fără piese de schimb, fără medicamente etc și fără aducerea acestora sub ploaia de foc, acolo unde se luptă, o armată nu are nicio putere. Logisticienii sunt luptători de linia întâi și militari adevărați, îi prețuiesc. Răspunderea sistemului logistic și a oamenilor lui este imensă, marile eșecuri militare își au sorgintea în defecțiunile logistice. 
25. Și totuși, intendența, din păcate, nu asigură, în raport cu alte specialități, o carieră foarte spectaculoasă.
26. Este adevărat. 
27. Adică nu te duce neapărat către treptele de mare comandă, de stat major și așa mai departe. 
28. Așa este. Undeva ofițerul de intendență face un sacrificiu personal. El știe că, de regulă, va rămâne într-o zonă mai puțin spectaculoasă a ierarhiei militare. De pildă, într-o unitate militară, el poate ajunge cel mult locțiitor pentru servicii. Nu este foarte sus, dar este foarte important. Ca să fim pragmatici, el poate ajunge comandantul unității numai  într-o unitate de logistică, fiindcă sunt și unități de logistică în structura sistemului militar. 
29. Deci cum ați ajuns de la logistică, la drept? 
30. Imi rămăsese în minte din ’79 să fac ori dreptul, ori ASE-ul. Voiam să ajung, vă rog să mă credeți, ofițer de justiție militară și să aflu de ce a murit tata. Nicio clipă nu mi-a ieșit din cap această idee. Am obținut aprobare, că așa era atunci.  Am dat la Universitatea București, unde erau peste 30 pe loc și am intrat al treilea.
31. În ce an se întâmpla asta?
32. În 1985. 
33. Da, era un an în care intrările în facultăți erau foarte dificile, era concurență mare, erau examene care nu îngăduiau driblarea pachetului de cunoștințe. 
34. Am intrat al treilea, cu 9.75.
35. Ei, iată, a propos de cei care spun că Oprea a luat licențe în glumă, așa din fuga calului. Păi 9,75 este, cu adevărat, o cotă de performanță.
36. Nu vreau să intru în polemici, în replici fără fond, cu cei care afirmă că nu aș avea o pregătire profesională solidă. Am fost un student obișnuit, care a citit, s-a pregătit, a dat examene cu profesorii cei mai exigenți ai vremii și a absolvit pe muncă, pe efortul lui.  

În viață, când ajungi om politic,  te lovești și de multă invidie, dar și de critici lansate pe bună dreptate. Oamenii, în lupta lor cu problemele, cu neajunsurile, caută și găsesc țapi ispășitori în oamenii politici și de aceea trebuie să dăm explicații, așa este corect. 

1. Deci, intrat pe o poziție foarte sus …
2. Cu 9.75, al treilea.
3. Nu e la îndemâna oricui. 
4. Examenul de licență l-am susținut în 1990. Am luat 10.  Atunci, în anul absolvirii, în 1990, am intrat în domeniul justiției militare. 
5. V-ați organizat viața pe acești 2 piloni. Bănuiesc că nu ați neglijat în continuare pregătirea ca ofițer de logistică. Cred că v-a folosit că ați trecut și pe la administrație.
6. Cum să nu? 
7. Cât de importantă este pentru un om politic intrarea în Parlamentul țării? E un pisc, calitatea de parlamentar? 
8. Un Everest, pentru cel care ştie să o aprecieze cum se cuvine. Parlamentul e locul unde se fac legile țării, legi care ne reglementează tuturor viaţa, viitorul. M-au ajutat mult experiența ca ofițer de logistică și, în bună măsură, pregătirea juridică. În Parlament am fost coleg cu economiști, cu ingineri, cu medici, cu profesori, cu scriitori… Dar Parlamentul este forul legislativ național și formația juridică dobândită mi-a conferit o legitimitate a ridicării mâinii, a votului, pentru a aproba, a mă abține sau a fi împotrivă. Parlamentarii se consiliază, se ajută între ei, că nu pot fi toți juriști și gâlceava politicianistă e cu atât mai dureroasă, cu cât conlucrarea e refuzată. 
9. Studii juridice.
10. În Parlament, da, poți avea diferite profesii pentru că sunt domenii și domenii  unde poți să ai experiență. În Comisia Juridică din Parlament, dar și pentru elaborarea legilor, te ajută foarte mult dacă ai o facultate de drept, sau ai cunoștințe de drept.
11. Sunt adoptate tot felul de acte normative, care după aceea ajung la judecata Curții Constituționale. E o consecință a lipsei de consiliere juridică serioasă la nivel parlamentar? 
12. Bineînțeles. Acum și în actul de guvernare, fără semnătura ministrului justiției, nicio Hotărâre de Guvern nu poate să plece în spațiul public. Poate, mici excepții.  
13. Prin înaltele cabinete pe unde ați fost, aveați toată ziua un maldăr de corespondență?

O Cum să nu? Semnătura consilierului juridic sau avizul departamentului juridic sunt esențiale.

1. Ajungem într-o zonă în care putem vorbi despre saltul pe care l-ați făcut de la nivelul de licență, la nivelul de doctor în științe.  
2. Nu, haideți să trecem de perioada asta. Vreau să vă spun că în anii ’87-’91, în cadrul Ministerului Apărării Naționale se crea o unitate specială pe perioada aprilie-octombrie, lunile de vacanţă. O unitate specială pe Litoralul Românesc, unitate care avea mai multe atribuțiuni, legate de concediul de odihnă al cadrelor din armata română, de prezența unor delegații militare străine. Știți foarte bine că erau și aplicațiile Tratatului de la Varșovia, care vizau zona litoralului românesc. În perioada ’87-’89 am fost locțiitorul comandantului la această unitate specială. În perioada ’90-’91 am fost comandantul acestei unități speciale. Puțini știu, cu adevărat, câte greutăți implică actul de conducere la o astfel de unitate. A caza, a hrăni și a mulțumi mii de oameni, a asigura logistica protocoalelor la nivel înalt militar, a evita capcanele cu care uneori  te confruntai, nu era lucru ușor. A fost o etapă unică de experiențe și încercări. Pe de altă parte v-am spus că după revoluție, în 1990, după ce mi-am luat licența, am intrat la arma justiție militară. 
3. Deci ați făcut trecerea de la arma de baza  pentru care ați făcut școala militară …
4. Da, de la arma intendență, la arma justiție militară. Apoi, în anul 1993, am solicitat trecerea în rezervă.
5. Care a fost motivul?
6. Păi, vă spun, am și acum o copie a demisiei de atunci. Motivul a fost următorul: fiind după revoluție, știți foarte bine că a început așa o perioadă de avânt… capitalist, ca să spun așa. Am simțit nevoia unei mari schimbări, cu toate riscurile de rigoare. Deci am vrut să îmi fac o societate comercială și să îmi încerc norocul și în acest domeniu. Ca logistician, nu eram chiar departe de conduita omului de afaceri, iar formația juridică dobândită îmi susținea curajul, conferea coerență aventurii mele. 

Era ministru domnul Spiroiu. O să vă arăt  și copia demisiei. Îmi aduc aminte că am spus: “Domnule Ministru, armata m-a schimbat, m-a format ca om și o să țin minte acest lucru toată viața. Rămân structural militar, doresc să înființez, însă, o societate comercială și faptul este incompatibil cu statutul de ofițer de justiție militară”. Am solicitat trecerea în rezervă și în ianuarie sau februarie 1993 am trecut în rezervă. Chiar am avut ocazia să discut cu dl. ministru Spiroiu despre acest episod, când am fost ministrul apărării și am colaborat cu dânsul. 

1. Ce credeți că v-a ajutat, pentru că de aici, din această zonă, începe un decolaj al dumneavoastră către trepte de acum mai mult decât semnificative. Aș vrea să ne întoarcem puțin la perioada când eu v-am cunoscut, în calitatea pe care o aveați. 
2. Eram comandant atunci, în ’90, ne-am cunoscut, am și caseta video,  eram chiar căpitan de justiție.
3. Erați Comandantul unității. Erați tânăr, eu îmi aduc aminte și acum, căpitanul Gabriel Oprea, pe care eu am simțit nevoia să-l caut şi să-l intervievez… Era perioadă de vacanță. Auzisem pe mulţi spunând cu superficialitatea taclalei de cafea: „haide domne’ ,ce comandă căpitanul ăla  acolo?” E un fel de turism… Dar, cum ați spus mai devreme, nu era deloc numai turism, aceea era o secvență, poate cea mai puțin importantă dintre toate… Asta ca să nu mai amintim de incapacitatea noastră de a scoate, azi, ca alţii, miliarde din turism… 
4. Erau mai multe secvențe, așa este!
5. Pentru că era domeniul dumneavoastră de comandă, se desfășura pe tot litoralul, din Constanța pană la Mangalia.
6. Până la Mamaia chiar. De la Mamaia până la Mangalia și cu niște elemente foarte bine delimitate de răspundere, venea o delegație mare care trebuia cazată, asigurate locuri unde se desfășurau dialogurile și toate celelalte, nu era o glumă nici pe departe, pentru că știm ce înseamnă  protocolul de nivel înalt. 

Perioada m-a maturizat profesional. Viața m-a făcut să manifest o anume maturitate, încă de la 10 ani. Și tot timpul am avut poate multe defecte, dar printre calități, am căutat să fiu întotdeauna serios și să mă țin de cuvânt, lucruri pe care nu le-am făcut uitate nici în politică. Știți că în politică e aproape imposibil câteodată să te ţii de cuvânt, fără să pierzi irecuperabil.

1. O să vină vremea să discutăm despre ce înseamnă a fi serios și a te ține de cuvânt ca om politic român, cât de benefic sau cât de încărcat de ponoase este o asemenea poziție. Bun, deci ați intrat în zona de afaceri ca să spun așa.
2. Așa este, am făcut afaceri, în primul rând imobiliare. Multă lume spune: domnule, este un beneficiar al mediului corupt, al mediului post-decembrist, constituit din profitori și din maniera lor de a face avere, o avere sesamică, făcută parcă, precum în legendă, cu lampa lui Aladin care a descoperit grota, a intrat și a găsit muntele de aur acolo. Nu! E vorba de o avere muncită, făcută pe niște baze corecte, ca să le spunem oamenilor.

Am început din anul 1993 cu afaceri imobiliare. În 2000, am fost numit președintele Administrației Naționale a Rezervelor de Stat, pe funcție de general de 3 stele. Înainte de a fi numit, pentru că urma să fiu numit, mi-am lichidat toate firmele.  Aveam  vreo 15 firme, la un moment dat. Am luat în serios această funcție, cu toate că legea permitea, mie mi s-a părut incompatibil să am și firme și să fiu în această funcție. 

1. Să facem o precizare, firmele nu erau falimentare?
2. Nu, nu. Erau firme care funcționau. 
3. Aduceau un venit. 
4. Bineînțeles, din asta trăiam. Și în anul 2002, când am fost numit prefectul capitalei, eram în continuare tot pe funcție de general activ, pe funcție de general de 3 stele și numit prefectul capitalei. Am fost primul demnitar român, se poate verifica, care și-a făcut publică declarația de avere, într-o conferință de presă, fără să existe atunci obligativitatea să fac acest lucru. Deci nu era ca acum, cu A.N.I., cu declarațiile de avere, de interes. Nu am avut niciodată nimic de ascuns și totul a fost la vedere.
5. Până acum – o să ajungem și la capitolul invenție de dosare și de belele pe linia asta – practic, nu știu să fi fost implicat într-un dosar pe tema aceasta, a averii personale, a modului cum v-ați făcut averea personală.  
6. Niciodată.
7. Și bănuiesc că nu ați fi fost cruțat.
8. Nu știu. Am cerut chiar să fiu verificat de către A.N.I., nu am avut niciodată nicio problemă. În perioada de după ce am trecut în rezervă, în 1993, nu am rupt legătura cu fenomenul și mediul militar. Am făcut, în 1996, Colegiul Național de Apărare, seria a 6-a. Dumneavoastră știți, că ați fost militar, este o instituție foarte importantă atât pentru cei care o fac funcțională cât și pentru aceia care o iau în serios, pentru pregătirea lor și în domeniul apărării.  

În anul 1999, am fost numit director adjunct la Colegiul Național de Apărare. În 2000, mi-am luat doctoratul. Nu eram, deci, om politic, când am luat doctoratul. Conducator mi-a fost profesorul Neagu, care este  o somitate în materie de procedură penală, la Universitatea București.

1. Deci, doctoratul la 10 ani după absolvirea Facultății de Drept.  
2. În perioada 1996-2000.
3. Deci au trecut 10 ani de la terminarea facultății până la doctorat. 
4. Da. Și vă spun eu, cu profesorul Neagu era foarte greu. Nu admitea pe oricine, avea criterii drastice. Este cunoscut nu doar ca o mare somitate, dar  și ca un om foarte riguros și foarte selectiv. 
5. Care a fost tema?
6. Plângerea prealabilă.  
7. O tema a zilei, acum, în momentul acesta. 
8. Deci în 2000 mi-am dat doctoratul și am fost numit începând cu anul 2001, luna ianuarie, președintele Administrației Naționale a Rezervelor de Stat. Atenție, la acel moment, era una dintre instituțiile foarte importante ale statului român pe linia securității naționale. Funcția, pe linie militară, era de șef departament, general cu 3 stele, dar, atenție, era administrația națională, în sensul că gestiona câteva miliarde de euro și avea peste 6500 de salariați și peste 25 unități în teritoriu. Concentra, practic, tot ce are nevoie România ca să poată să supraviețuiască în urma unei catastrofe sau în timp de război. 
9. Noi o să ne tot întoarcem…
10. Cum să nu, oricând.
11. Tocmai datorită faptului că dumneavoastră mergeți pe niște repere și îmi tăiați mie avântul.
12. Și dumneavoastră mă trageți de mânecă și mă aduceți înapoi. 
13. Eu vă trag un pic înapoi, dar nu fără interes. La momentul când ați optat pentru intrarea să zicem în zona afacerilor au fost oameni care v-au ajutat. Se vorbește, de pildă, de implicarea lui Iordănescu, de prietenia cu Iordănescu. 
14. Da, cum să nu. Iordănescu stătea foarte bine din punct de vedere financiar. A antrenat în zona arabă, a antrenat și în Grecia. Eram prieteni din prima perioadă a carierei mele ofițerești. Ne cunoșteam, ne-am construit o casă împreună începând cu anul 1992 și am stat împreună în ea o lungă perioadă de timp. Aveam un duplex și ne-am ajutat, ca să spun așa. Am făcut afaceri benefice pentru amândoi. Cât se poate de legale, repet. Se poate verifica.  Eu am fost motorul acțional, iar el era important cu partea financiară, la început. 
15. Vreau să vă mai întreb ceva: aveți ca tot omul o familie, aveți copii, aveți nepoți.
16. Așa este. 
17. O soție care v-a stat alături și au fost nu puține momente de cumpănă.
18. Soția mea este din Sibiu. Am cunoscut-o în anul în care am terminat școala de ofițeri, în martie 1983. Juca handbal, a fost în lotul național de handbal. Deși componentă a lotului național, juca la echipa de handbal din Sibiu. Eu am sfătuit-o să dea și ea tot la școala de ofițeri. A fost primul an,  atunci, când fetele puteau să intre în școala militară de 3 ani. A intrat tot la arma intendență. A terminat școala de ofițeri în 1986. 
19. Habar nu am avut asta, doamna este ofițer în rezervă.
20. Da. A terminat, a avut repartiție în București, a învățat bine, era în  echipa de handbal la nivel național și ne-am căsătorit în 30 august 1986. Avem doi copii.
21. Deci sunteți, practic, o familie de ofițeri.
22. Da. Și in 1993 am trecut în rezervă împreună. 
23. De mână, cum se spune.
24. Da. 
25. Există o impresie și s-a discutat mult în mediile orgolioase militare, că militarii sunt, adesea, excesiv de orgolioși.  
26. Dar tot militarii, când îi reprezinți bine, te apreciază, te urmează și o să dau explicații în acest sens.
27. Bun, eu am rezerve aici, pentru că și eu pe o linie a mea de implicare m-am străduit să fac bine pentru mulți militari care, ulterior, nu au răspuns chiar atât de pozitiv la eforturile făcute de mine şi de cei împreună cu care am constituit un Sindicat.
28. Mai e și o vorbă, știți, facerea de bine … 
29. Da, da, vorba aia românească, de multe ori facerea de bine este ceva în legătură cu mama și cu un lucru deloc frumos. Dar există această impresie, Oprea a sărit precum cocostârcul din grad în grad, țop pe aia, țop pe ailaltă. Deci la momentul demisiei din armată, erați…?
30. V-am spus, căpitan de justiție militară. 
31. Căpitan de justiție militară, asta se întâmpla, cum spuneați …
32. În februarie 1993 am fost trecut în rezervă. Dar am rămas aproape de fenomenul militar. Am făcut Colegiul Național de Apărare, am mai primit un grad. Am fost apoi director adjunct al Colegiului Național de Apărare. Subliniez că în anul 2001 când am fost numit președintele Administrației Naționale a Rezervelor de Stat, funcție de general de 3 stele, eram colonel în rezervă. 
33. Și general când ați fost avansat?
34. Am fost activat colonel de domnul ministru Pașcu, era funcție de general de 3 stele.
35. Acolo, la Rezerve?
36. La Rezervele de Stat, funcția era la nivelul secretar de stat.  Eu eram președinte, eram în subordinea primului-ministru. La 1 decembrie 2001, am fost avansat general și astfel am primit gradul pe funcție. 
37. Am înțeles, gradul în acord cu funcția deținută într-un anume moment și cu calitatea de militar activ. Nu a fost o funcție inferioară și a venit gradul așa ca o pomană. 
38. Funcția era de general de 3 stele.
39. V-a ușurat cineva, totuși, parcursul acesta? Aveți a-i mulțumi cuiva? Cine v-a remarcat?
40. Știți foarte bine că la Colegiul Național de Apărare vin foarte mulți profesori asociați. L-am cunoscut, alături de mulți alți profesori, de alte personalități, pe viitorul prim-ministru Adrian Năstase, care preda la Colegiul Național de Apărare. Comandant la Colegiu era răposatul general Uscoi. Ulterior a fost generalul Ozunu. M-a remarcat, viitorul prim-ministru, care nu doar preda, ci încerca să îi și cunoască pe cei aflați în bănci. Șansa noastră într-o astfel de atitudine practică și înțeleaptă… 

Pe atunci, era în opoziție. La un moment dat, prin anul 2000, mi-a spus: „Să mă cauți.” L-am căutat și mi-a încredințat această funcție. Știa ce pregătire am. Se informase și căuta probabil oameni pentru echipa sa, în sensul larg. 

1. Deci ăsta e tot misterul?
2. Ăsta e tot misterul!
3. Văzut, plăcut și la momentul oportun …
4. A venit de multe ori, în perioada 1999-2000, la Colegiul Național de Apărare și la un moment dat, în anul 2000 mi-a spus ceva de genul – cred că o să ajungem la guvernare, vom fi aleși și vreau să mă cauți. L-am căutat.  
5. Deci omul, în mod normal, căuta persoane în care să aibă încredere, cu care să își realizeze niște obiective. 
6. Probabil. I-a plăcut  probabil și modul de organizare la Colegiul Național de Apărare, aveam și eu o funcție de conducere și mi-a spus – te rog să mă cauți. L-am căutat, i-am spus: „m-am prezentat la ordinul dumneavoastră” și mi-a încredințat această funcție, asta a fost tot. 
7. Este funcția anterioară calității de prefect?
8. Bineînțeles! Prima dată am avut această funcție. 
9. Cât ați deținut-o?
10. Un an și câteva luni, am avut o perioadă în care am schimbat legea care reglementează în domeniu. 
11. Să discutăm un pic. Lumea nu prea știe, și crede că rezervele statului sunt niște depozite pe undeva.
12. Domeniul rezervelor de stat ținea de securitatea națională, era în subordinea directă a primului-ministru și ce pot să spun ca să nu intru în secrete de stat este că deținea și încă deține tot ce are nevoie această țară,  de la bobul de grâu și ml de benzină până la toate tipurile de resurse necesare pentru a putea face față unor mari dezastre. Resurse, ca să poată să supraviețuiască țara, chiar așa spune și legea, în caz de conjuncturi economice tip mare criză, catastrofe, sau pe timp de război. 
13. O astfel de funcție nu este, clar, o sinecură. Trecerea prin ea recomandă o competență serioasă.  
14. Am fost apreciat, am fost avansat, chiar notarea de serviciu mi-a făcut-o șeful direct, adică chiar primul-ministru Adrian Năstase. Și mi-a dat un calificativ foarte bun. Dintr-o astfel de poziție am intrat în focul politic. Sincer să fiu, prima dată mi s-a părut o retrogradare faptul că am fost propus în funcția de prefect. Eram militar activ și mi s-a spus că este nevoie de mine la Prefectura Capitalei. În perioada în care primar era domnul Băsescu. 

Vreau să fac o subliniere aici, pentru că citind foarte multă literatură socială, foarte multă publicistică politică, am văzut ce rol au avut în interbelic prefecții: un rol extraordinar de puternic. Nu erau consiliile județene, nu erau alte foruri. Prefectul avea o putere uriașă. Mi se pare că aproape toți prefecții erau militari pentru că printre sarcinile pe care le aveau prefecturile, era și aceea legată de pregătirea teritoriului și a populației pentru apărare.

1. S-a vrut cu dumneavoastră reașezarea instituției prefecturii pe o linie militară? A fost o experiență?
2. Eu cred că premierul Adrian Năstase  a întrezărit în mine atunci anumite calități profesionale militare dar și politice, bazate pe un anumit tip de seriozitate și disciplină.

Prefectul reprezintă Guvernul în teritoriu. Conform legislației de atunci, prefectul fiind reprezentantul Guvernului în teritoriu, aici fiind vorba de  București, exista o dublă subordonare. Numirile pentru tot ce însemna poliția Capitalei, jandarmeria, celelalte structuri deconcentrate, de muncă, sociale, purtau semnătura ministrului, dar și semnătura prefectului. Mai puțin în cazul Armatei. La nivelul Armatei, comanda este unică. 

Mie îmi place să cred că am făcut atunci mai vizibilă decât este azi instituția prefectului. 

Când am ajuns la Prefectura București, m-am cutremurat puțin și vă spun și de ce: prefectura era o unitate în care erau 42 de oameni.

1. Deci cât o direcție.
2. Avea un buget de câteva miliarde de  lei vechi și, evident, o grămadă de atribuțiuni, una mai importantă ca alta, care se cereau îndeplinite fără greșeală. 
3. Și prerogative, știți că e vorba aia – cutare are atribuțiuni, dar fără prerogative.
4. Ai prerogative fiindcă dai aviz de legalitate pe toate hotărârile primarilor, ale primarului general sau pe deciziile Consiliilor Locale. Ai foarte multe competențe – pe care le-am și îndeplinit. Dacă vă aduceți aminte, am mers în toate piețele din București fiindcă era o mare problemă cu aprovizionarea; 80 – 85% din bucureșteni se aprovizionau din cele 60 de piețe existente atunci. Am inițiat, în 2003, o lege prin care tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani să beneficieze de o suprafață de teren pentru construirea unei locuințe proprietate personală. Am avut sprijinul premierului Năstase pentru susținerea și adoptarea acestei legi. Am luat foarte multe măsuri, am făcut controale în spitale, acolo unde era important pentru oameni, am fost foarte vizibil, ca să spun așa, dar nu pentru că vânam vizibilitatea, ci pentru că îmi doream rezolvări concrete. Sunt, totuși, om al faptelor nu al vorbelor. 
5. Deci în ciuda impresiei generale prefectul are o fișă a postului foarte clară. 
6. Am căutat să nu intru în competiție cu primarul general, n-am căutat să fac politică. 
7. O să ajungem și la capitolul relației dumneavoastră cu Băsescu, am un capitol privitor la relația cu președinții și cu șefii de partide. Sunt niște relații de un tip mai special. 
8. Băsescu era primar, eu eram militar activ. El era om politic  …
9. Ales. 
10. Hârșâit, mai ales că fusese  marinar și, doi, era președinte de partid. 
11. Haideți că tot ofițer e la origini, să fim serioși, mă rog, un fel de ofițer. 
12. Și tot președinte de partid. Prima dată când ne-am întâlnit, mai în glumă mai în serios, mi-a zis „domnule ai venit să mă arestezi?” Asta mi-a zis Băsescu. I-am spus că am venit să îmi fac datoria. Mi-am făcut echipă numai de militari …  
13. Erați general de justiție, atunci, în funcție.
14. Eram general de justiție, subprefecții erau militari activi, secretarul general Emacu era militar activ, colonel de justiție militară de la Ministerul Apărării Naționale, iar subprefectul Baranga era colonel de armată. Cuhutencu era de la Ministerul de Interne. Cam jumătate din cei pe care contam și cu care eu am venit, erau militari activi și chiar am creat ca un fel de unitate militară, în sensul bun al cuvântului, nu neapărat în sensul cazon. Se simțea încă de atunci o mare nevoie de ordine, de disciplină în instituțiile statului. 
15. E o chestiune pe care iarăși o vom discuta la un moment dat, pentru că unii reproșează asta – unde s-a dus Oprea a făcut un fel de structuri militare, de cazarmerie.
16. Ordinea și disciplina sunt funcții de bază ale reușitei în orice domenii. De ce oare invocăm mereu stilul nemțesc? Românii, sunt convins, s-au săturat de dezordine, de improvizații păguboase. Eu am fost apreciat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi fac publică declarația de avere într-o conferință de presă. Eu am fost primul om politic din România care am făcut acest gest, încă de atunci … Chiar unii colegi politici mi-au reproșat treaba asta. 
17. Ce te-ai apucat domnule să faci? Dai exemple?
18. Ce faci domnule? Nu-i nevoie… Dar, eu asta am simțit că trebuie să fac. 

Am căutat să îmi fac datoria. Vizibilitatea a fost o consecință firească. M-a întrebat chiar domnul Băsescu – „Domnule, candidăm împreună?” I-am spus – „Nu!  ” 

Cred că e important, eram apreciat și de premierul Năstase, devenisem  foarte cunoscut, tocmai de aceea în anul 2000, nu i-am făcut probleme lui Băsescu în sensul că noi eram militari. Nu a avut deloc probleme cu noi în administrație. Când nu eram de acord cu ceva, îi trimiteam înapoi documentele, îi dădeam și explicațiile aferente. Pentru mine, nu a fost o surpriză promovarea mea în funcția de ministru. În anul 2003, în luna iunie, am fost numit ministru delegat pentru administrația publică.

1. Devenind ministru delegat pentru administrația publică, ați trecut în rezervă din nou?
2. Am fost numit ministru, dar am rămas general activ, ministru, o perioadă. S-a reorganizat ministerul, s-au unit cele două mari ministere: Ministerul de Interne cu Ministerul Administrației. Funcționau acolo doi miniștri.  Ministrul Administrației și Internelor, deci un ministru cu mai multe competențe și un ministru delegat pentru administrația publică, adică eu.  Era domnul Rus ministrul Administrației și Internelor și eu eram ministrul delegat pentru administrația publică, cu competențele mele. Am stat o perioadă general activ, după care am trecut în rezervă. Mi s-a propus să intru în politică, în Partidul Social Democrat. Am intrat. Am trecut la pensie general cu 2 stele și am fost devenit președintele organizației PSD Ilfov. 
3. O întrebare. Am stabilit de la bun început că fac pe avocatul diavolului.
4. Da. 
5. Impresia generală care s-a creat în mediul public este că nu se poate ajunge mare lucru la vârf dacă nu ești omul serviciilor. Dacă nu ești susținut, împins … 
6. Imediat vă răspund. 
7. Există și probe în sensul acesta. Nu puține. Multe cariere contrafăcute. 
8. Da. 
9. Sincer, au încercat să vă recruteze?
10. Haideți să vă spun un lucru, cât de cât mă pricep, chiar am ajuns Șeful Securității Naționale. Sunt primul om care am dorit …
11. Dacă nu spuneți dumneavoastră vă spun eu – ați dorit să deveniți șeful sistemului de servicii din România. 
12. Deci, sunt primul om după 1990 care a avut funcția de vicepremier pentru securitate națională și, într-o perioadă, și ministru de interne și nu mi-a fost frică, în primul rând de cuvântul ”securitate” națională. Că mulți, după 1990, din cauza…
13. Diversiuni, propagandă … dar și destul adevăr.
14. Diversiuni, așa, se fereau de noțiunea de securitate națională sau o stigmatizau în fel și chip atribuindu-i trăsăturile Satanei.  
15. A avut și poate încă mai are anume trăsături ale Satanei.  
16. Vă dau un exemplu. V-am spus că am făcut serviciul la Comenduirea Garnizoanei. Acolo era și arestul, unde erau aduse cadre militare de diferite grade, pedepsite. 
17. Arestul Garnizoanei.
18. Am printre calități și ideea de a face bine, de a fi generos. În numele acestei idei, am făcut o greșeală, în sensul că aveam un consemn, nu era permis să se discute cu arestații, să iei scrisori de la ei și așa mai departe.
19. Să le faci servicii. 
20. Trebuie să le predai imediat. Eram, deci, în paza arestului, în misiune și un tânăr ofițer, locotenent, plângând, m-a chemat și mi-a spus: „Te rog eu, dă-i scrisoarea asta mamei mele, că nu m-a văzut de 3 luni și e disperată.” Am făcut greșeala că am luat-o. El, de fapt, își făcea misiunea de a mă verifica. Când am ieșit din consemn am fost întrebat dacă am ceva de declarat. Am spus că nu. „Dar scrisoarea aia pe care ai primit-o, unde e?” 
21. Deci era lucrată chestiunea?
22. Bineînțeles. Am făcut câteva zile de arest. Mi-a prins bine. Am înțeles că, într-adevăr, nu trebuie să te joci cu aceste lucruri și când ai o misiune e bine să fii atent cu sentimentele pe care le ai, ele nu au rost într-o misiune militară.  De ce v-am spus asta – vreau să știți că nu am scris niciodată un rând, sau o informare, sau o  anonimă despre cineva. Se poate verifica faptul că eu, Gabriel Oprea, ca persoană fizică, nu am făcut nimănui o plângere penală deși aș fi avut motive să fac, nu puține! Dar eu până acum nu am făcut o plângere penală sau o plângere civilă împotriva cuiva, deși am fost ținta unor atacuri, în special de imagine, de o duritate extremă. Cred, sincer, că am greșit, dar aceasta mi-e firea, acesta sufletul, în ciuda aparențelor, nu am un suflet “încruntat”. Două rânduri am scris odată, aveam un subordonat, Sabin, era și antrenor și arbitru de rugby, pleca la un meci într-o țară capitalistă, parcă în Portugalia și a venit C.I.- stul unității și mi-a zis – scrie că garantezi că se întoarce. Eu îl cunosc, e om serios, dar dacă nu se întoarce, eu ce fac? ”Domnule scrie!” și am scris până la urmă că garantez. 
23. Asta a fost un ajutor. Nu ați scris ceva care să îl împiedice să plece. 
24. Bineînțeles. Dar am tremurat până a venit. A venit, mi-a adus o ciocolată pentru fetiță.  Zic – „Măi, dacă nu veneai, mă nenoroceai”. Deci nu am făcut treburile astea. Și să vă mai spun un lucru, eram tânăr locotenent, chiar în primul an, în 1983, la un moment dat am fost chemat la c.i.-stul unității. M-a îmbrobodit cu ceva, că trebuie să dau o declarație, că s-a întâmplat ceva,  dar dacă vreau să nu existe consecințe trebuie să fac un angajament … etc, etc…
25. Deci a vrut să vă agațe? 
26. Bineînțeles. Vreau să vă spun un lucru, ca să știți, eu am întipărit în minte foarte clar sentimentele adevăratului patriot. Credeți-mă, că dacă simțeam că se întâmplă ceva împotriva securității Statului sau a Armatei, aș fi acționat fără să fiu colaboratorul cuiva anume. Din simț al datoriei.  
27. În Statele Unite a colabora cu serviciile și cu sistemele de informații naționale este o onoare și nu numai acolo, cam peste tot.
28. Probabil. Dar în condițiile și realitățile de acolo. Bănuiesc că acolo colaborarea nu e un pașaport pentru a parveni, sau poate …. cine știe!
29. Asta vă întreb, nici mai târziu nu ați fost subiect de recrutare?
30. Niciodată. Am avut foarte mulți colegi parlamentari, foarte mulți, care s-a dovedit că au dat cu subsemnatul. Unora le-a si fost dovedită colaborarea cu poliția politică. 
31. Domnule General, mulți știuți, dar și mai mulți neștiuți …
32. Probabil. În cazul meu, având în vedere funcțiile deținute, dacă ar fi existat cea mai firavă dovadă, vă asigur că nu aș fi fost cruțat. Sunt convins că s-a răscolit mult și adânc, dar …de unde nu e … degeaba binevoitorii se dau de ceasul morții și cer. Ca și în cazul afacerilor mele. Au căutat locul de agățat, dar nu l-au găsit și atunci a intrat în funcțiune fabrica de culpe, știți care…  
33. Deci practic… nu se poate spune că v-au „construit” serviciile, oricât ar dori-o unii.
34. Da, la un moment dat nici nu mai era nevoie, pentru că ajunsesem deja în funcții prea mari. 
35. Păi aia e, că aici se pune întrebarea: “domnule cum a ajuns pe funcțiile alea atât de mari fără ajutorul serviciilor?” Când se știe că serviciile controlează cam tot.
36. Poate că am deranjat la un moment dat, când am devenit vicepremier pentru securitate națională, și mai ales, când s-a creat prin lege, Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență care-i convoca, în afara celor din Guvern, care îmi erau subordonați direct, îi convoca, deci,  ca invitați permanent, şi pe conducătorii S.R.I., S.I.E., S.T.S., S.P.P., pe Procurorul General.  Dar vreau să știți că am lucrat foarte bine împreună și am făcut foarte multe lucruri bune pentru România, pentru că eu m-am comportat acolo ca un om cu misiune din partea țării, nu din partea  mai știu eu cui… 
37. Păi vreau să vă întreb și invers, nu cumva nu ați mai ajuns pe o poziție de șef sau de coordonator al serviciilor tocmai pentru că nu ați fost, nu ați  acceptat să fiți omul lor?   
38. Nu știu. Fiind curat din punctul acesta de vedere poate că tocmai acesta a fost motivul de a fi fost inclus în 2004, în staff-ul de campanie al premierului Adrian Năstase, apoi al domnului președinte Traian Băsescu, ba chiar și când a candidat premierul Ponta. L-am sprijinit și pe președintele Iohannis. Cred că sunt puțini oameni care au fost în toate aceste cercuri fără a fie subordonat cuiva din servicii.  

Vă răspund la o subliniere anterioară – întradevăr, premierul Ponta își exprimase dorința ca în cazul în care va câștiga alegerile prezidențiale să mă numească în funcția de șef al Serviciului Român de Informații. Îmi place să cred că dacă s-ar fi întâmplat acest lucru s-ar fi produs o cotitură hotărâtoare în domeniu. Nici nu știu cine a pierdut, real, aici, o șansă … eu, sau chiar serviciul.

INTERVIUL III

1. Domnule general, nu aș vrea să trecem peste episodul cu serviciile – primul din seria de discuții pe care le vom avea în jurul subiectului arzător la ordinea zilei – pentru că vreau să vă stârnesc la o chestiune care mă preocupă și preocupă pe foarte multă lume. Stie toată lumea că acela care deține informația, deține puterea. Eu cred că acela care  deține informația și, mai ales, controlul ei, instrumentul operativ prin care o poţi utiliza, deţine puterea…Că poți să deții informația, fără să deții puterea. 
2. Da, este adevărat. Au apărut și istorici foarte buni care consemnează treaba asta în volume publicate recent. La fel, există ideea că de niște decenii bune, după niște evenimente mondiale care au pus în pericol pacea lumii, serviciile au trecut la o extindere de misiuni și atribuții cu tendințe totalitare. Mai bine zis, în anumite state au reușit să devină ceea ce, printr-o comparație, am asocia cu sistemul nervos la om. Mai mult decât atât, se vorbește că serviciile s-au integrat tocmai pentru a avea controlul nu doar în corpurile sociale respective sau în tările respective, ci și pentru a se putea exercita un control eficient și la nivel supranațional. Și pentru că unele reprezintă, sigur, țări foarte puternice, iar altele reprezintă țări mai puțin puternice, s-au și ierarhizat relațiile astea, cu consecinţele, mai mult sau mai puţin convenabile, de rigoare. Înțelegeți ce vreau să spun. 
3. Tocmai, întrebarea pe care v-o pun, pentru că ați fost vicepremier cu responsabilități inclusiv pe domeniul acesta este următoarea: cât adevăr este în această poveste, se mai poate trăi în afara realităţii lui? Controlează serviciile sistemele politice, atât pe cele de la guvernare cât şi pe cele din opoziţie? Le controlează într-un sens bun, spre binele țărilor respective?
4. La noi s-a vorbit despre războiul ăsta cu statul paralel. Preocupă ideea că serviciile sunt dilatate în toată structura, în toate domeniile activității sociale, politice și în toată substanța corpului social românesc. Dar eu pot să vă spun un singur lucru, că datorită stilului meu, hai să spunem mai cazon din punctul de vedere al relaţiilor directe şi al unei practici operative cu amprentă personală, din punctul de vedere al pragmatismului meu și pentru faptul că eram, ca militar, provenit din Ministerul Apărării Naționale, vă spuneam că nu doar în textura complicată a serviciilor, in general, nu am intrat, dar nici măcar în textura serviciilor de informații ale Ministerului Apărării nu am intrat. Cu mine lucrurile s-au petrecut altfel. Îndeplinind funcțiile de ministru al apărării, de interne, dar si de vicepremier pentru securitate națională, cu mine lucrurile au fost simple. Simple, în sensul că, pe de o parte vizam, de regulă, nu ţinte fizice, ci obiective ale căror repere sunt formulate cât mai concret şi mai explicit pot, iar pe de altă parte în această funcție i-am sprijinit direct, cu soluţii şi anlize, atât în indeplinirea misiunilor protective cerute lor de stat, de conducerea politică, prin proiecte aprobate, în susținerea documentelor, memorandumurilor, în aplicarea hotărârilor de guvern, a actelor guvernamentale ce îi priveau, cât şi în îndeplinirea obiectivelor formulate de mine, de care v-am vorbit. Am fost un sprijin eficient în adoptarea și, mai ales, în primirea bugetului, pentru că nu doar obrazul subţire se ţine cu cheltuială, cum se spune, ci şi, mai ales, astfel de sarcini profesionale importante, adesea de importanţă vitală. Îi ajutam foarte mult. Sunt un om ordonat, sunt un om serios, neavând o cultură, ca să spun așa, de “intelligence”, în adevăratul sens, neprovenind din sistem, dar am fost şi sunt , pretind eu, cu toate lecturile, consultările şi informările necesare, la zi, pentru a face faţă unei astfel de sarcini de conducere. Pot spune, mai în glumă, mai în serios, că sunt destul de greu de păcălit. Dacă nu am date direct profesionale pentru a înţelege uneori lucrurile, am intuiţia mea, subtilităţile mele şi, de ce să n-o spun, precum unii jurnalişti, am sursele mele. Cei care au lucrat direct cu mine ştiu că sunt un stopper bun când e vorba de fente, de driblinguri, de strecuratul balonului printre picioare. Nu spun că n-oi fi fost si păcălit, poate, dar cred că destul de rar şi asta pentru că eu, vă repet, n-am ţinut să mă vâr în “bucătăria”, în adâncul oalelor puse pe foc, la clocotit, ale “sistemului”. Mie mi-a plăcut să gust mâncarea comandată, aperitivele, dulciurile şi mirodeniile ei, şi dacă gustul era cel dorit, savoarea era reală, reuşită, toate erau bune şi la locul lor… Scuzaţi-mi analogiile culinare, dar cred că exprimă plastic situaţia, că poţi să te pretinzi mare bucătar până când clientul gustă din ce i-ai pus in faţă…Pe urmă…
5. Deci nefiind un profesionist al sistemului.
6. Era, mărturisesc, totuşi, şi o oarecare rigiditate între noi. Eu eram prieten, sau cel puțin așa am crezut eu, cu George Maior. Îl cunoscusem când am fost secretar de stat la Rezervele de Stat, apoi prefect. El era secretar de stat la Ministerul Apărării. Am lucrat împreună în Partidul Social Democrat, în departamentul de apărare, ordine publică și siguranță națională, în Parlamentul României. Cel puțin din punctul meu de vedere eram prieteni. A fost singurul om în faţa căruia eu m-am deschis, singurul om cu care am putut discuta și alte subiecte în afara celor de serviciu. Nu am fost şi nu sunt prieten, de exemplu, cu domnul Coldea, chiar dacă i-am fost conducător de doctorat şi nu pentru că-i port, omeneşte, vreun resentiment, ci pentru că aşa s-au pozitionat relaţiile, doar de serviciu. Vă spun, cu toată modestia, că eu am creat domeniul de securitate și informații în Academia Națională de Informații, domeniul în sine și instituția conducătoare de doctorat. L-am avut la doctorat și pe domnul Timofte, șeful SRI și pe adjuncții Marin Ionel, pe Zamfir și așa mai departe. N-am vocație de conspirator. Cu mine s-au discutat doar probleme care țin de activitatea din guvern, de drepturile lor instituționale și i-am sprijinit total. Vorbesc de drepturile militarilor pentru că sunt militari și în SRI, și SIE, în SPP, în STS și așa mai departe. Singura relație de apropiere, de prietenie, am avut-o, cum am spus, cu domnul Maior. Se crease prin lege Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență unde în afară de principalii miniștri din Guvernul României, șeful, președintele acestui comitet eram eu, în calitate de vicepremier pentru securitate națională. Aici erau invitați permanent șefii de structură: șefii SRI, SIE, STS, SPP, Procurorul General al României. Era un fel de CSAT mai mare,care a avut rolul de a crea un flux de comunicare operativă între Guvern și serviciile de informații, cu rezolvări rapide ale multor probleme. Interesații fiind față în față. Una e să stai la masă şi să discuți orice problemă, fața-n față și alta e să comunici prin corespondență, prin hârtii “reci”, care nu se ştie prin ce funduri de sertare ajung. Eu cred în avantajul contactului direct, în privitul drept în ochi. Mie, când discut cu omul îmi place să-l privesc în faţă, să sesizez momentul cand simte nevoia să ferească privirea, s-o aşeze alături de privirea ta… Bineînțeles că această “structură”, prin relaţia ei firească, susţinută profesional, cu forţa, cu puterea concretă, a deranjat, totuşi, a generat și invidii. Li s-a părut multora că e superpusă, vorba lui Eminescu. Ar fi putut să stea liniştiţi din acest punct de vedere, că nu i-am folosit ocult valenţele, dar ca instrument statal, era foarte eficientă.
7. Eu înțeleg că ați adoptat tactica de a vă menține în rolul de om al guvernului cu această misiune, fără să plonjați în dedesubturi. 
8. Exact. Nu m-am erijat în cel care se folosește de poziție pentru a trage sfori, sau pentru a monta nu știu ce fel de lucrături, pentru a colecţiona date şi probe de pus la saramura vremii, cu folos de durată.
9. A fost o tactică bine pusă la punct și bine urmată, sau a fost întâmplătoare chestiunea aceasta?
10. A fost pe profilul meu moral. Sunt un om pragmatic, sunt un om de acțiune. Eu omului îi spun în față ce gândesc, chiar dacă supăr. Cred, însă că mi-ar fi prins bine să fi făcut un curs de intelligence, desi, după un bun obicei, am cerut documentație, am citit, m-am consultat cu buni profesioniști, aşa cum vă mărturiseam mai devreme. 
11. Cred că e nevoie de o înzestrare nativă pentru a lucra cu informația, a o procesa și utiliza.
12. Se poate. Eu sunt, dincolo de scolile absolvite, un autodidact. Cred că dacă mă pregăteam, deveneam mai bun și în domeniul ăsta și poate mă și feream, la rândul meu, de multe capcane, în care, din păcate, cred eu că am mai căzut câteodată, după cum v-am mai spus. 
13. Ați pomenit numele domnului general Coldea. Eu nu sunt dintre cei care plonjez în clișeele oferite pe tavă de fel de fel de oameni de presă. Sunt un tip mai rezervat, și până nu apar niște documente clare, probatorii, să vedem clar că omul ăsta a făcut aia și aia și ailaltă, prefer ipostaza Toma Necredinciosul care are rolul lui în legendă. Iată, însă, că el și-a dat demisia la un moment dat, a ieșit într-un fel în care din servicii nu se prea iese, așa cum se știe.  Dar, nu-i aşa, a ieşit cu adevărat! Vorbeam înainte de extensia aceea de control asupra corpului social românesc, de implicare în probleme politice mai ales de perspectivă.
14. Am văzut și eu în presă, la tv, au fost tot felul de acuzații. Eu, de exemplu am participat la mai multe întâlniri oficiale şi, multe, neoficiale, că în meseriile de taină graniţa dintre oficial şi neoficial se încalcă des, fără paşaport, că aşa o cer împrejurările. Pun întrebarea: există vreo interdicție legală pentru ca oamenii din SRI, SIE, SPP, STS, Armată şi ,de fapt, din alte instituții civile ale puterii să se întâlnească la o casă de protocol sau chiar într-un spaţiu privat? Îi poate cineva interzice cuiva – un om ca oricare altul, numai pentru că deţine o importantă şi vremelnică functie să se întalnească, la ocazii sau când are el un îndemn lăuntric, cu prieteni mai vechi sau mai noi, cu colegi din sistemul public cu care-şi freacă toată ziua coatele pe diverse coridoare? Ce facem, transformăm omenia în duşmănie, viaţa în colonie penitenciară? E obligatoriu ca dacă mă întâlnesc cu “X” figură însemnată o facem pentru a face schimb de capete de sfori, sau pentru a le înoda pe cele aflate în mâini? Crede cineva că eventualele ciumelcării se pun la cale în gloată, cu ciozvarte la proţap şi damigene cu vin la piciorul mesei? M-am simţit mereu jignit de marii analisti care şi-au năclăit prezumata competenţă în întoarcerea pe toate feţele a unor astfel de”stiri pe surse”, de fapt de lucruri pe care nu s-a străduit să le ascundă, pe reguli conspirative adevărate, nimeni, vreodată. De 1 Decembrie – Ziua Națională a României, de zile onomastice, de sărbători religioase oamenii se întâlnesc, sunt relații normale, mănâncă, servesc un pahar de băutură, glumesc. Politică se discută oriunde și cu orice prilej, că așa e românul. Eu nu am fost părtaș la discuții privitoare la arestări, manevre ilegale, atacuri la persoană etc …, asta ca să fie foarte clar.
15. Deci, dacă e ziua lui Maior sau e ziua lui Oprea sau e ziua lui Ponta, se fac niște invitații. Unde să te duci dacă nu în niște locuri destinate și protejate, că nu te poți duce la prima cârciumă de pe dreapta, oricât de elegantă ar fi, ca să faci asemenea chestii. Dar eu nu cred în același timp că acolo se puneau la cale, hai să arestăm, hai să facem, hai să dregem. Probabil că aceste contacte cu rezultate de tipul acesta se consumau în cu totul alte locuri. 
16. Probabil. Eu nu am știință de așa ceva. 
17. Nu ați fost pe linia asta?
18. Sub nicio formă. 
19. Se reproșează în spațiul public că, la momentul apariției, UNPR-ul a fost o construcție care nu a venit pe o cale strict democratică în politica românească. I-ați promovat ideile, linia, doctrina, obiectivele și fără a participa la alegeri, ați ajuns să aveți atâția senatori, atâția deputați, să intrați în combinațiile guvernamentale și așa mai departe. UNPR a fost perceput ca o construcție foarte abilă, paralel democratică.
20. Haideți să vă explic. Știți că am fost făcuți trădători și în toate felurile.
21. Tocmai de aceea eu aș vrea să răspundem. 
22. Haideți să vă spun, la cald, cu exemple concrete. Asta este politica, dar până să revin la momentul formării UNPR-ului, întreb: ”Cum s-au creat  Partidul Democrat și Partidul Social Democrat? Țineți minte că se crease după Revoluție Frontul Salvării Naționale. Un partid născut din ce? Din ce voinţă publică, din ce urgenţă a evenimentelor? Să fim seriosi, a apărut cam ca Venus din spuma unei mări destul de tulbure și de vânzolită pe dedesubt. Din FSN, apoi, s-a rupt grupul Petre Roman. S-a rupt de Ion Iliescu și și-a creat Partidul Democrat. Apele erau departe de a se fi limpezit în vreun fel!
23. PD-ul confiscat, ulterior, de “ marinarul” Traian Băsescu, navigator calificat pe toate mările tulburi ale lumii… Mă rog… 
24. Atunci Ion Iliescu și-a luat simpatizanții, cum se face în politică, și nu i-a făcut nimeni trădători, și au plecat din Partidul Democrat condus de Petre Roman, de sorginte FSN și s-a creat PDSR, din care s-a desprins, în sfarşit, PSD. 
25. Actualul PSD.
26. Vedeţi cat de logic, de curat, s-a învârtit roata politicii româneşti oferind fiecărui jucător important câte o spiţă? Acum, să vă explic ce s-a întâmplat. Dacă vă aduceți aminte, în anul 2008 am fost ales în PSD ca șef al departamentului de apărare, ordine publică și siguranță națională. Eram și președinte de filială, la PSD Ilfov. Am fost numit şi ministru de interne în 2008, în celebrul Guvern PSD–PDL, cu Traian Băsescu președinte la Cotroceni și cu Emil Boc prim-ministru. Ca ministru de interne, nu am știut că funcția de șef al unui serviciu secret trebuie să se aprobe la partid. Știam că în partid se numesc miniștri, secretari de stat, prin decizie politică, dar nu se amestecă partidul în bucătăria internă a unui minister atât de important cum este Ministerul de Interne. Mai ales când e vorba de funcția de șef al DIPI (Departamentul de Informații și Protecție Internă). Nu am știut că trebuie să merg la partid să iau OK-ul pentru o numire internă. Eu l-am numit pe domnul Ardeleanu. Nu eram, nici vorbă, aşa cum s-a insinuat, prieten cu dl. Ardeleanu, dar am considerat că este un adevărat profesionist, un om potrivit pentru o asemenea funcție de răspundere. Şi teibil de grea!
27. Mă rog, multe i se pun în cârcă lui Ardeleanu, multe legende. 
28. Ca fiecăruia, știți doar că în pomii cu roade se dă cu pietre. Eu am obținut funcția de ministru de interne, atunci, prin vot, cu 3 voturi diferență. M-am bătut, între ghilimele, dacă vă aduceți aminte, cu domnul Cătălin Voicu, fostul senator și am câștigat. Numindu-l pe dl Ardeleanu, dl Geoană mi-a spus atunci: “schimbă-l, că dacă nu îl schimbi, te dau afară din partid”.
29. Aceștia au fost termenii? Comandă ca la…
30. Chiar așa, aceștia au fost termenii. Eu i-am spus: “Domnule președinte, Mircea, ai încredere în mine, că te știu om serios, de mare valoare… Dar se vede treaba că era şi el puternic presat de forţe pe care nu le putea ignora…
31. Asta vă întreb, v-a dat niște criterii?
32. E clar că se dorea altceva.  Nu neapărat el, Geoană… Eu l-am numit pe Ardeleanu și nu am renunțat la numirea lui și atunci mi s-a retras sprijinul politic și mi s-a spus să plec din partid. Am demisionat din toate funcțiile. Am demisionat din funcția de ministru de interne, am demisionat din funcția de președinte al PSD Ilfov, din cea de membru de partid și am luat-o de la zero, ce să fac?!
33. Spun corect dacă subliniez că o asemenea presiune asupra unui ministru numit care vrea să pună un om pe care îl consideră profesionist, care făcuse dovada că e un profesionist, nu poate veni decât dintr-un pachet de interese extrem de solide…Ne putem imagina ce tip de interese…
34. Chiar așa a fost. Eu stiu acum ce interese erau în joc, dar nu am probele la purtător, pe persoană fizică si…mă abţin să arăt cu degetul. Ardeleanu era un om foarte apreciat și respectat de către structura de informații. Era respectat de tot ministerul de interne și de tot segmentul de securitate națională ca un foarte bun profesionist. Poate, însă, că el nu era în momentul acela o garanţie de lucru pentru varfurile puterii politice.
35. Ce știți? E, cu adevărat, omul care l-a propulsat și l-a împins pe Coldea, are un grad de rudenie cu Coldea?
36. Nu. Eu știu că are un grad de rudenie cu fostul prim-ministru Cioloș. 
37. A, da?
38. Un fel de nepot sau ceva de genul acesta…
39. A fost un ecou la un moment dat, că Ardeleanu ar fi la originea… 
40. Nu. Pe Coldea l-a ajutat un alt general, consătean cu Coldea, care a fost șef la 2 și un sfert o perioadă, Dan Diaconescu parcă se numește. A lucrat la 2 și un sfert, după care a fost adjunct la SRI, la antiterorism … Mă rog, să reluăm… Am plecat din partid. S-a întâmplat însă, un eveniment atunci. Câteva mii de oameni au venit în curtea sediului central al PSD și m-au susținut. 
41. Atunci, în împrejurările alea?
42. Exact. Peste 4.000 de oameni îmbrăcați în roșu PSD, cu steaguri PSD Ilfov, au venit și au ocupat curtea sediul central și domnul Geoană cu toată conducerea au fugit la Palatul Parlamentului. Acolo și-au ținut sedințele. Oamenii țineau la mine. O să vă arăt documente, că mai există. Am plecat, totuși, cu onoare. O să vă arăt cererea de demisie. Dacă doream ca oamenii să mă sprijine ca la Termopile, ca la Termopile mă sprijineau. 
43. Deci, dacă voiați să creeați un moment dur ca să zic așa, contondent…
44. Puteam, bineînțeles. Puteam să contest, era dreptul meu. Dar cu demnitate mi-am dat demisia și am luat-o de la zero. 
45. Deci într-un fel s-a profitat de moment.
46. Bineînțeles. Eu eram președinte la o organizație fruntașă cu care câștigam voturi. În Ilfov eram cei mai buni. Cu mine și-a dat demisia și Iordănescu, care era senator, prieten cu mine de o viață și, ulterior, și-a dat demisia și cel mai mare primar al PSD-ului, Onțanu. Și-a dat demisia din partid și am creat un partid de la zero, Uniunea Națională pentru Progresul României.
47. Deci asta e fondul pe care s-a creat partidul. 
48. Eu am vrut să îl numesc, să știți, U.N.R. Știți că generalul Averescu a fondat un partid al unităţii românilor, tot cu sigla UNR.
49. “Averescanii” cum se spunea la vremea respectivă.
50. Eu am vrut, așa, o formulă politică mai dură, dar m-a povățuit și pe mine cineva, m-a învățat să includ denumirii și calea pe care mă îndrept. Direcția luptei asumate fiind progresul României. 
51. O să vină vremea să discutăm despre partid, separat, că m-am uitat peste documente, însă acum e interesant cum s-a constituit și cum a intrat ca o pană de presiune între celelalte structuri de putere politică. 
52. Noi eram trei oameni pe făraș, dați afară, da, și am început munca. Eu fiind militar, am discutat și cu foarte mulți militari. De obicei, militarii se disting printr-o anume ţinută, o anume seriozitate, oriunde se află printre oameni. La bloc, în piaţa publică, pe stradă, oamenii respectă uniforma şi pe purtătorii ei. Am plecat din partid, ne-am declarat parlamentari independenți, Onțanu primar independent. Am creat în jurul meu un grup de parlamentari, tot așa, dați afară din PSD, dar şi din PNL. Erau tot felul de nemulțumiți. Eram, deci, un grup al independenților, al celor care deranjaserăm, în varii proporții, nişte interese şi vanităţi…
53. Da, da, îmi aduc aminte.
54. Eram, la un moment dat, douăzeci și ceva de parlamentari – senatori, deputați independenți și l-am sprijinit pe Băsescu. Geoană mă dăduse afară din partid și l-am sprijinit, firește, la alegeri, pe Băsescu. Pe care, v-am spus, îl cunoșteam de cand eram prefectul Capitalei. Băsescu a câștigat alegerile și am fost numit, în guvernul Boc, 3 sau 4, cât era, la aproximativ un an, ministrul apărării naționale.
55. Stagiul cel mai lung al dumneavoastră la apărare, după câte știu, acela a fost.
56. Da, 30 de luni am fost la Apărare. 
57. 30 de luni?
58. Da, doi ani și jumătate. La interne, în jur de doi ani. Am mers în toate județele, am făcut un considerabil efort organizatoric și pe 1 mai 2010 am lansat partidul. Ne-am dorit noi să fie ziua de 1 mai, o zi de stânga, ca să spun așa, că ne consideram, ca dealtfel şi astăzi, oameni de centru-stânga.
59. O să discutăm când va veni vorba de partid ce înseamnă această poziție.
60. Peste 10.000 de oameni din toate județele au venit în Piața Revoluției, la lansare. Atunci, ca să faci partid, nu puteai, ca acum, să ai doar trei membri, trebuia să ai 25.000 de membri din cel puțin 15 județe ale tării. Semnături, cu date în regulă, verificabile. Noi am avut numărul de membri din toate județele tării. Deci peste 10.000 de oameni au venit în București. Am înființat UNPR-ul. Nu erau alegeri în 2010, tocmai se terminaseră alegerile. Următoarele alegeri au fost în 2012. Au mai venit parlamentari la noi, primari și am ajuns un grup cu adevărat mare, important.
61. Deci toţi aceştia au văzut în partid o șansă de a se realinia politic.
62. Cum să nu. Aveam doctrină, cu repere bine desenate, definisem ca patrioți Interesul National şi Interesul de Stat ale României. Pentru asta am militat și în asta am crezut. 
63. Da, cele două piloane doctrinare – Iinteresul national şi de stat și dialogul social. 
64. Exact. Acestea au fost şi sunt reperele de bază ale doctrinei noastre. Aveam 35 de parlamentari. Ne-am numit grup parlamentar mixt, că noi eram emanați de la PSD, de la PNL. Legea permitea. Regulamentul Camerei Deputaților permitea, dacă ai cel puțin 10 deputați independenți, să faci un grup mixt, la fel și la Senat, dacă ai 7 senatori. Atunci ne-am făcut grup și în Camera Deputaților și în Senat. 
65. A fost o vorbă care circula atunci, că este un partid de senatori și deputați, deci care reprezintă, dar fără să aibă la bază masa de reprezentați.
66. Am avut.
67. Netrecând prin alegeri era greu de combătut imaginea asta, eticheta asta.
68. Dar v-am explicat cum s-au întâmplat lucrurile… Cum s-au creat PD-ul și PSD-ul, fără să mai pomenească cineva de vreo trădare. Istoria ne arată că şi pe timpul lui Brătianu era la fel… Poate chiar mai mult decât atât. Nemulţumiţi, înselaţi în aspiraţii, lămuriţi ceva mai târziu cu privire la fapte şi adevăruri,  oamenii, dacă din întâmplare mai deţin şi o poziţie oficială, încearcă să găsească un sprijin, să nu rămână singuri pe punte, în furtună.
69. Acum în toată istoria noastră, domnule general, există o belea, că nu o pot numi altfel. Este vorba de ce alegi şi, nu după multă vreme, cu ce te alegi, după ce ai ales…Astăzi, să zicem în anii de graţie 2000, toamna, alegem pe unii, îi aducem la putere, dar rareori se întâmplă ca până la următoarele alegeri combinația să rămână aceeași, programul să rămănă acelaşi și , eventual, să se şi înfăptuiască. Românii cam una aleg și cu alta se aleg, cum ar veni. De-aici firavul câştig din ditamai paguba.
70. Nu vă contrazic, pentru că nu pot contrazice o anume realitate dureroasă pentru mulţi. Poate de aceea eu şi cei din jurul meu ne-am mândrit cu ţinerea de cuvânt, cu faptul că nu am trădat, că am încheiat socotelile cu cineva doar atunci când acesta a renunţat la propria cale, la propria misiune asumată… Sunt tot felul de motive, numai că eu v-am explicat de ce am creat un partid. Nu am plecat la alt partid, nu am dezertat din motive strict personale, din interese personale. Am fost îndepărtat cu brutalitate şi fără să mi se ofere alternativa civilizată politic.
71. E limpede. 
72. Am creat un partid de la zero, curat, un partid pe aceeași doctrină, mai ales pe naționalismul pozitiv care trebuie să prindă şi central, întotdeauna. Am reușit, am creat grupuri parlamentare și a devenit încet, încet, o forță. În anul 2015, la vârf, eram 65 de parlamentari, iar partidul avea peste 13% în sondaje, iar eu aveam 32% în încrederea românilor, eram unul dintre primii din stat. 
73. Deci până la urmă această realitate s-a coagulat în situații de urgență, de criză, de fapt de tensiune, de aș zice chiar război al dumneavoastră cu PSD-ul.
74. Da, dar nu cu Ponta. A fost şi el dat afară din partid după ce le-a făcut multor iluştri rămaşi mult, mult, bine și, iată, cum și-a format un braţ politic, Pro România și părerea mea e că, poate nu de la început, dar în timp, mulţi îşi vor aminti de buna lui guvernare, din multe puncte de vedere.  Să nu uitațăm că un tânăr numit Ponta a fost șeful partidului, care i-a ţinut piept ani întregi versatului şi batăiosului Băsescu.
75. Sigur că felul acesta de a intra în joc nu e chiar ortodox, dar nici ilegal nu este. La urma urmei, dacă jocul are la bază bune intenții, adică binele țării, riscurile de imagine nu mai contează. Dealtminteri politica şi ortodoxia sunt noţiuni disjuncte.
76. Da, nu este invenția UNPR-ului. Problema este că pentru a putea face un asemenea împrumut, adică să vină Pricină către Oprea, Pricină fiind deja senator sau deputat …
77. Trebuie să și reprezinți ceva, să respiri viitor, să oferi încredere. 
78. Odată, tu, care vii, ai o ofertă, dar în același timp trebuie să ți se și ofere ceva.
79. Cum să nu. De bază știți ce este, oamenii vor viitor… Un viitor și pentru ei, ca persoană. Un viitor și pentru ideile și aspirațiile lor. Noi ofeream acest viitor în sensul că, era deja un partid, adevărat, temeinic. Eu ofeream seriozitate și sunt cunoscut ca un om care se ține de cuvânt. Le răspundeam tuturor la telefon, mă sunau, răspundeam în secunda următoare, eram ordonat, disciplinat, căutam rezolvări imediate, pe loc. Aceasta aducea încredere, motivație. 
80. Domnule general ați lovit din orgoliu oameni, i-ați anihilat, i-ați îndepărtat, i-ați centrifugat din orgoliu, din țâfnă omenească?
81. Nu. Sigur că numai cine nu muncește nu greșește, poate din întâmplare, dar din răutate sau din răzbunare, nu am făcut acest lucru niciodată. Eu nu mă supăr pe nimeni definitiv… Las loc de o respiraţie, de o vorbă, de o idee nouă, de un proiect nou. Eu pun pe masă, simbolic, două pahare – unul pentru mine şi altul pentru cine se poate ivi, însetat…
82. Avem exemple în politica românească, chiar la față de cortină, care sunt aduse, unele și în fața publicului, în emisiuni de televiziune. Lovituri sub centură, îndepărtări ciudate, fracturi de cariere și chiar implicări în afaceri juridice controlate, multe fabricate mai mult decât vizibil. 
83. Așa ceva nu am făcut. Eram, e drept, un partid ușor militarizat, adică foarte disciplinat. Deviza noastră era şi este: organizare, comunicare, disciplină. Ce e rău că în Armată fac legea aceste funcţii operative şi fie vorba între noi – de nimic nu avem nevoie mai mult, azi, după atâtea  experienţe nu tocmai fericite, de aceste functii de operare la nivel social. Nu am dat lovituri sub centură, dar, de exemplu, dacă stabileam ceva și cineva făcea altceva, pleca. Asta se știa. Nu glumeam când era vorba de angajament și răspundere, cum nu glumesc nici azi. Omul trebuie să știe ce poate să facă, să ducă, de unde și până unde poate să ducă și numai un grav eveniment independent de voința lui îl poate opri din drum.  
84. Eu am teza mea domnule general pornind de la experiența acestor aproape trei decenii și de la experiențele anterioare lui 89, când poporul roman a reușit să facă niște minuni, în câteva etape pe care numai oamenii de rea credinţă le pot nega, chiar dacă pe atunci conducea Ceauşescu,. O spune Țuțea, nu eu – în vremea aceea, ne place sau nu, România a ieșit, fizic, din Evul Mediu. Din păcate nu si spiritual şi etico-moral.Teza mea este că fără o personalitate mare, aşezată în fruntea unui grup de anvergura înfăptuitorilor Romanie Moderne,care, într-o zi, va veni cu o forță anume, cu o forță politică în stare să pună piciorul în prag și să introducă o nouă disciplină socială în viața noastră, nu vom avea acces la reveriment. Nu mă refer la instrumente de tip teroare, sau dictatură…Dar de un picior in pragul improvizaţiei, al corupţiei, al practicilor unor mari investitori fără scrupule şi al celor care ne exploatează resursele aproape pe gratis este grabnică nevoie, până nu e prea târziu. Este opinia mea, văd ce se întâmplă și pe stradă și în societate, în instituții. 
85. Domnule Pricină, dacă aveam 10% din șmecheria unora din politica de astăzi, de exemplu, eram mare. Pentru mine a fost foarte simplu. 
86. Cum, mare? Ați fost enorm de mare, ați fost premier interimar. 
87. Eram și mai mare în fapte mari, în sensul că întotdeauna m-aş fi ținut de cuvânt și aș fi putut înfăptui ceea ce nu s-a înfăptuit. Ceea ce își doresc, de fapt, românii. 
88. Nu e timpul pierdut. 
89. Eu când spun da, e da, când spun nu, e nu. Cu dacă si cu parcă nu sunt prieten. Nu am mințit oamenii, am mers și la pierdere și la câștig, dacă mi-am dat cuvântul, până la capăt. În politică e un handicap, să știți. Ținerea de cuvânt e un risc enorm. Îți face, uneori, viața de netrăit. Iți anulează și cele mai banale interese. Te pune în situaţii când ţi-ai dori să dispari decât să mai fii.
90. O să discutăm despre această chestiune, ce înseamnă ținerea de cuvânt.  Ați povestit deja cum ați ajuns prefect, ce a fost cu Prefectura, ce obiective ați avut, că erați sub Băsescu și ce ați urmărit și acolo, am trecut, am discutat.
91. Ministrul Administrației.
92. O să mai discutăm etapa cu ministeriatele, o mai reluăm, o să reluăm problema apărării, o să reluăm problema Internelor, problemele de acolo cu nebuniile de acolo, cu neajunsurile. Am discutat despre trecerea din grad în grad, ați explicat, despre devenirea profesorală. Ați vorbit despre faptul că ați ajuns să aveți doctoranzi.
93. Să lămurim și problema universitară. Eu am fost director adjunct la Colegiul Național de Apărare. Acolo eram și profesor asociat. După ce mi-am luat doctoratul, având în vedere că făcusem o muncă de peste 10 ani de cercetare științifică în domeniu și că îndeplineam toate condițiile din toate punctele de vedere, mai puțin cele legate de vârstă, condiţie pentru care am luat o derogare, am primit din partea denatului Universității de Apărare, prin vot, titlul de profesor universitar. Am indeplinit toate condițiile legii din 2000. 
94. Da, eu asta vreau să subliniez, că de obicei cei care vă atacă și spun – domnule a ars etapele, a luat gradele foarte rapid nerespectând condițiile de stagiu între un grad și altul. O revoluție cam răstoarnă de regulă criteriile, condițiile astea. După ce s-a petrecut o Revoluție, atât cât a fost ea revoluție, cam toată lumea a ars etapele. Au senatele universitare oameni care au ajuns în câțiva ani de la asistent, la rector. Şi eu nu spun ca nu au valoare. Mulţi dintre ei sunt valori reale, cu cărţi publicate, cu distincţie universitară…
95. Arderea etapelor devine necesară după o revoluție pentru că trebuie create rapid noile structuri care să aibă în frunte noile personalități cerute de noua ordine. Oamenii ajung mai rapid la etapele de sus. E vina lor că evenimentele au deschis larg ușile tuturor posibilităților, că se creează juridic, organizatoric, mediul potrivit pentru un nou tip de competiție, mai accelerată, chiar dacă ia, uneori, aspect de gherilă socio-profesională? Sunt conformitățile și oportunitățile vremii pe care le neagă, de regulă, frustrații. Nu o spun cu cinism, ci cu luciditate. S-au produs ilegalități în iureșul acestei vaste deveniri? Posibil, pentru că e vorba de o concurență ale cărei etape nu se repetă și faptul de a pierde este egal cu eșecul de viață. În viitor putem curăța în ograda noastră multe și mărunte, dar sunt și piese în decor care, bune, rele,     s-au fixat, au devenit o nouă natură. 

Da, revenind, se pot da grade ilegal? Nu cred! Ca să poţi fi făcut general activ, știți foarte bine, trebuie să ai funcție de general și să te propună Ministrul Apărării Naționale la Președintele României. Se pot da gradele astea doar dacă îndeplinești anumite criterii legale.Și la pensie cei care primesc un astfel de grad, trebuie să aibă profilul solid al unei personalități militare.

1. Da. În principiu așa este. Așa ar trebui.
2. Nu, așa este!
3. Da, uitați, revenim la Coldea, totuși Coldea are o carieră condensată, cu adevărat ciudată, fără doar și poate.
4. Și-a început suișul de la gradul de maior, dacă nu mă înșel. Nu mi-am propus să investighez cariera lui Coldea, modul cum a luat stelele. Contează, azi, dacă faptele lui sunt înstelate sau nu. 
5. Da, a avut gradele, a avut stelele la dispoziție, fără doar și poate. 
6. Bineînțeles.
7. Bun, dacă nu se pune problema unor ilegalități… 
8. La mine chiar s-a verificat după 2015, ca să știți. 
9. Da, haideți să mai amintim o chestiune, plagiatul. V-a acuzat și pe dumneavoastră o doamnă, îmi scapă numele, de plagiat.
10. Doctoratul meu a fost verificat în perioada când guvernul Ponta trebuia să plece. Eu mi-am dat doctoratul în perioada 1996-2000 cu profesorul Neagu, la Universitatea București, când nu eram om politic. Am îndeplinit condițiile legale. M-a verificat comisia de la Ministerul Educației și am luat un vot de 9 la 0 în chestiunea pretinsului plagiat, parcă v-am mai spus, prin videoconferință. Era un mare profesor din Germania care făcea parte din comisia asta și cu care am dialogat, i-am explicat, i-am dat argumente, m-a întrebat și am luat vot de 9 la 0 că nu am plagiat. După care, în perioada guvernului tehnocrat a domnului Cioloș, pe care și noi l-am votat, ministrul educației de atunci, rector al Universității București, mi-a retras titlul de doctor. I-am dat înjudecată. Este strigător la cer. Același minister, ai cărui experți au votat 9 la 0, revine pe un document care a produs efecte administrative. Mi-a dat documentul că nu am plagiat, comisia stabilită de Ministerul Educației. Acest document dacă nu este contestat în 30 de zile produce efecte administrative. Nu a fost contestat, dar cu toate astea și mie și lui Victor Ponta, el și-a dat în altă perioadă doctoratul, ni s-a retras titlul de doctor.
11. Acolo, la Ponta s-a cam demonstrat, că au pus și în presă, în paralel, niște texte …
12. Eu sunt sceptic și vă spun de ce. Am fost în comisia de doctorat a lui Victor Ponta și știu. Sunt sceptic. Eu cred că a fost o decizie politică și în cazul lui Victor Ponta. Dar, revenind, mi s-a retras total politic titlul, după ce aveam documente emise de Ministerul Educației. Până la urmă cred că trebuia văzut dacă o propoziție sau o frază necitate, poate din întâmplare, afectau grav valoarea, originalitatea tezei. Dacă îi alteraua acesteia, decisiv, originalitatea, fondul demonstraţiei. La urma urmei ce se poate contesta, cu adevărat, într-o teză de doctorat? Nimic altceva decât noutatea viziunii pe care o propune, calea nouă pe care o deschide într-o cercetare, într-o practică anume. Poţi să-ţi asumi riscul unei astfel de contestări pentru că nu stiu cărui citat de subsol nu i s-au pus ghilimelele de rigoare? Lucrurile trebuie cântărite cu mare grijă, trebuie văzut cine pierde aici cu adevărat, iar cântarul trbuie să fie în maini ilustre, nu între degeţele cu pielea lustruită pe băncile unor universităţi de care mai ştiu doar absolvenţii ocazionali. 

Eu nu neg că poate există și doctorate trucate, dar, vă spun că sunt convins că mi s-a luat titlul de doctor pe criterii politice. Am câștigat legal, în sensul că, Comisia Ministerului Educației mi-a dat o decizie de 9 la zero, că nu am plagiat. Și membrii comisiei nu erau niște neica nimeni. Pentru ei a contat soliditatea argumentativă a tezei, capitolele ei de consistență și originalitate, nu niște citări mai mult sau mai puțin de umplutură! 

1. Un anumit front contestă Comisia aceea ca nefiind corectă, mă rog.
2. Comisia era legal constituită. Ea s-a constituit nu pentru mine. În alte cazuri au fost verdicte de 5/4 de exemplu, sau…, la mine a fost 9/0. Nu puteam, cum să plagiez? În perioada 1996-2000 erau alte criterii. Legea pe care se bazau cei care m-au acuzat în mod politic că am plagiat era din 2002. În fine, i-am dat în judecată. 
3. Problema este dacă într-o teză de doctorat zona de noutate și de originalitate este alterată, este afectată, este preluată de undeva, cum subliniaţi. Avem situațiile dramatice ale lui Odobleja, ale lui Paulescu – victime ale furtului cras de noutate, de originalitate…
4. Eu am fost acuzat că l-am plagiat pe îndrumătorul meu de doctorat, pe profesorul Neagu. Păi, cum Dumnezeu s-ar fi lăsat exigentul profesor Neagu plagiat de mine? Da, m-a ajutat enorm. Și-a făcut, cu adevărat datoria de îndrumător, dar nu i-am preluat la bucată, ideile. 
5. Bun, să depășim momentul. Practic, paralel cu funcții și grade, traseul dumneavoastră intră într-o istorie socială oarecum literaturizată. Așa este,de fapt, un drum spre înalta societate. Deci ați pornit de undeva, de la o condiție să zicem medie a omului, a ofițerului oarecare și ați ajuns pe niște poziții foarte mari. Ați avut sentimentul în permanență că ați ajuns în înalta societate românească postdecembristă?
6. Poate și datorită revoluției de care vorbeați. 
7. Da, păi s-a creeat o nouă înaltă societate. Nu-i discutăm acum calitatea,că nici cea de dinainte nu strălucea. Cum priviți această nouă înaltă societate? V-ați simțit integrat organic sau vă situați oarecum paralel ei?
8. Nu știu. Eu cel puțin cred că am fost apreciat pentru disciplina cu care lucram, pentru ordinea cu care lucram, ca la armată, în momentul în care aveam o problemă o preluam, o distribuiam, o supravegheam și nu o lăsam până nu o rezolvam. Eu nu m-am proiectat pe mine într-o ipostază neapărat elitistă. De nouă aristrocrație, că nici nu cred că există.  

Știu și eu, ca toată umea, din istoriile citite, din ce am trăit, că societata dinainte de instalarea Republicii Populare Române era o societate structurată, cu rege, cu aristrocrație, cu moșierime, cu industriași , cu aristrocrația banului și a averii și chiar a sângelui, că eram regat… După aceea,în perioada 45-89, în ciuda egalitarismului, că n-a fost  comunism, se vorbea şi atunci de aristocraţia nomenclaturistă…a fost un socialism forţat într-o dictatură a dezvoltării, e adevărat, cu datele ei, cu trăsăturile ei, care și-a creat și ea ierarhiile ei, în mare măsură pe meritele în materie de implicare, de realizări concrete, palpabile. Armata poate a fost singura un pic aparte, pentru că armata, chiar și într-o societate bolșevică sau socialistă, rămâne un organism aristrocratic, fiind ierarhizată, pentru că cel care are grad mai mare îi zice celui cu grad mai mic: îți ordon! și acela zice: am înțeles! și trece la executare și așa mai departe. Deci, armata, undeva rămâne o structură aristrocratică în firea, în esenţa ei. Ca militar era normal ca trecând din grad în grad să te consideri urcat, avansat, învestit cu o anume putere în raport cu zona subordonată. E de discutat aici pe un palier ca convoacă o triadă: puterea ierarhică alături de răspundere şi de datorie.

Eu am vrut și vreau să subliniez că educația militară pe care am primit-o, faptul că am lucrat în Ministerul Apărării Naționale și după ce am fost a doua oară reactivat, v-am spus, colonel de justiție și pe urmă am devenit general, ca președinte al Rezervelor de Stat și pe urmă în toate funcțiile, m-a ajutat foarte mult. Am văzut că spre deosebire de alți oameni din administrație sau miniștri sau pe alte funcții, mie mi-a fost mai ușor prin faptul că aveam o disciplină în sânge, un pragmatism, un sentiment al onoarei și să știți, am fost și sunt un rob al muncii. Am muncit și am căutat totdeauna să mă țin de cuvânt. Am muncit de am rupt. 

1. La vârf, azi, un Bercea stă, adesea, lângă cea mai înaltă demnitate, se înrudește cu ea prin alianță. Fac schimb de jocuri, nu tocmai oneste. Am văzut paranghelii unde noul cuconet român încălțat cu pantofi de mii de euro, asudă la greu pe manele.
2. Eu nu am prea mers la paranghelii, ca să știți. În familie și între cunoscuți petrecem altfel, mai tradițional, românește. Revenind, vă spuneam că la Prefectură am creat aproape o unitate militară. Pe unde am fost eu, de regulă, în jurul meu am adus militari, nu pentru că nu aș conta pe civili. Militarii sunt camarazii mei, sunt oamenii între care m-am format. 

Mă simțeam în largul meu cu militarii cu care eram în jur, din toate structurile. Impuneam respect celorlalți colegi, eram serioși, eram disciplinați aveam onoare și nu ne preocupa altceva, să știți. Iar în timpul zilei, să știți că așa era, munceam câteodata 12-14 ore pe zi. În puținul timp care mai rămânea tot cu militarii de regulă sau oamenii din sistem, cu ei ne mai petreceam perioada liberă. Dar nu prea am avut concediu. De exemplu, în 2014-2015 nu am avut o zi de concediu.

1. Este greu de imaginat cum Brătianu, la vremea lui, accepta un personaj de talia lui Bercea Mondial pe lângă el să stea la mese, să se pupe, să-i boteze nu știu ce progenituri. 
2. Acum, nu pentru că vreau să iau apărarea celor care au petrecut cu Bercea, dar să știți că mai sunt evenimente pe care nu le poți controla și nici evita. Pot fi anumite manifestări în care te trezești cu câte un individ care vine lângă tine să facă o poză și nu îl cunoști neapărat. 
3. Cum s-a trezit Geoană cu ăla din Italia care era de fapt reprezentantul lumii interlope. 
4. La o nuntă sau la o manifestare, fără să știi sau fără să vrei, vin tot felul de persoane pe lângă tine. Ce să faci? Ești persoană publică și oamenii sunt oameni. Liberi și interlopii sunt alegători. 

Da, m-am simțit bine și am fost performant lângă militari. Bineânțeles am lucrat bine și cu mulți civili, dar de regulă eu am lucrat foarte bine cu militarii. Am observat un lucru, pe mulți civili cu care am lucrat nu i-a deranjat milităria mea. Din contră. 

1. Discutam înainte dacă serviciile au o implicare în cariera unui demnitar. Are, nu are, „sistemul” serviciilor implicare în cariere, în promovări?
2. Domnule, eu cred că are, dar în cazul meu, categoric nu!
3. Ați avut nevoie de o viză de afară, știți că e vorba asta – domnule a și fugit la Washington, a și fugit la Bruxelles, a și fugit nu știu unde, s-a întâlnit cu cutărică, a primit OK-ul. Fără viza asta de afară se poate trece peste bariere, peste inerentele piedici? Se poate ajunge sus?
4. Știți foarte bine că în anumite funcții, în anumite demnități, ca de exemplu în funcția de ministru al apărării naționale, contează și părerea despre tine a celor din sistemul, din alianța în care ești integrat. E vorba de NATO, nu-i așa? Ei bine, nivelul cere consultări. Nu sunt hotărâtoare, dar contează, pentru contactele și dialogurile viitoare. Pentru astfel de funcții oamenii sunt pregatiți și dintr-o astfel de perspectivă.  

Discuți cu ambasadorii statelor din NATO, cu ambasadorul Statelor Unite, cu ambasadorul Franței, Marii Britanii, Germaniei, ca să dau câteva exemple. Sunt momente în care te consulți cu atașatul militar, cu ambasadorul. Au existat și vor exista astfel de momente. Aceștia trebuie să aibă o anumită considerație pentru tine.

1. Deci nu a fost nevoie, de pildă, atunci când ați fost numit, pe tipicul – domnule l-am numit, pentru că americanii îl vor și ei. Sau…
2. Vreți să vă spun un lucru, la modul cel mai cinstit: eu sunt un pro american, nu pentru că e moda să fii pro american, pentru că așa dă bine și e folositor, dar eu niciodată, de exemplu și este o problemă de minimă inteligență și vă rog să verificați la nivelul funcțiilor pe care le-am avut – apărare, interne, vicepremier pe securitate națională, eu nu am făcut comentarii malițioase sau negative la adresa Rusiei, tot pentru că așa dă bine. Ar fi o prostie, ca să nu mă exprim altfel, sau o tâmpenie, ca demnitar în funcții pe linie de securitate națională să provoci sau să jignești o mare putere din regiune cum este Rusia. Întotdeauna m-am ferit. Sunt exemple de oameni politici, inclusiv din România care fac tot felul de aprecieri neavenite.
3. Fac din asta un fel de glorie personală, că el e anti-rus 100%.
4. Probabil. Din contră – cu inteligență, cu diplomație, cauți să găsești căi conducătoare la bună vecinătate, chiar dacă Rusia este ce este, iar noi suntem într-o altă alianță militară precum NATO.
5. Domnule general, la urma urmei este vecinul de lângă tine, uriașul care dacă numai din întâmplare îți scapă buzduganul în ogradă, rămâi fără nicio orătanie. 
6. Am avut relații foarte bune și știți că România a avut relații foarte bune, tradiționale și cu China. Am fost în mai multe deplasări în China cu premierul Adrian Năstase, care avea şi are un cult pentru civilizația chineză. Am fost și președintele Asociației de Prietenie Româno-Chineză. Am fost în China și ca ministru al apărării naționale. Știți foarte bine că au fost tradiții și tot felul de legende despre prietenia, mai ales din anii 60-70, româno-chineză, de aceea spun că trebuie să fii foarte atent și foarte diplomat și a nu greși, a nu jigni, a nu face declarații hazardate, mai ales când ai demnități pe linia securității naționale. Mai ales o țara ca a noastră cu câte nevoi și probleme are… Toate puterile economico-statale europene, Statele Unite, lucrează intens cu Rusia și China, în ciuda unor diferende de natură geo-politică, una-i una și alta-i alta, când e vorba de schimb de valori cu beneficiu bilateral.
7. Știți că există o linie care ni se impune cu o anumită duritate. Nu, domnule, ăia nu, deloc, uităm de ei, îi excludem total. Nu e voie? Se supără pe noi Uniunea Europeană, etc.
8. Mai mult, când deții anumite demnități pe linia securității naționale ca ministru al apărării, ministru de interne, viceprim-ministru pentru securitate națională, trebuie să fii foarte atent să nu jignești mai ales când suntem și în alianțe militare diferite. Cu Rusia avem, încă, multe de rezolvat, să nu uităm. Tezaurul, problematica legată de frații noștri de peste Prut… În ceea ce priveşte pretinsele supărări UE cred că avem de-a face cu invocaţii contorsionate, voit comunicate modificat. Se supără UE pe Germania pentru bunele relaţii economice cu China sau cu Rusia? Iarăşi subliniez: una-i una, alta-i alta…să fie clar!

În una dintre cele mai importante misiuni ale mele, am reprezentat România la semnarea acordului cu ministrul justiției din SUA și cu procurorul general al Statelor Unite, Loretta Lynch. Am semnat ultima condiție tehnică pentru ridicarea vizelor pentru România. Acolo, ministrul de interne, de exemplu, este în subordinea ministrului justiției, ca și procurorul general, ca şi șeful FBI, al Trezoreriei și așa mai departe. Decizia finală o va da Congresul american, dar etapa tehnică a fost depășită şi sunt mândru că am fost semnatar oficial.

1. Să sperăm că într-o zi nu prea îndepărtată vom avea măcar această viză minimală. Era nevoie de ea, zic eu, chiar de la început. Putea fi printre primele inscrisuri ale documentului care a parafat parteneriatul. E aiurea să-ţi fiu prieten, dar să-ţi intru in casă cu paşaport şi cu viză de la poliţie.
2. Eu sunt convins, că se va rezolva în scurt timp, mai ales că e îndeplinită ultima condiție tehnică. E semnat acordul. Se vor ridica vizele. Am mers cu Traian Băsescu, când era președintele României, în Statele Unite și am avut onoarea să particip la întâlnirea cu vicepreședintele Biden și cu președintele Obama,  la Casa Albă. S-a semnat primul acord după 1990. Altul nu mai e, la nivel prezidenţial în toată această perioadă. Acordul dintre cele două state, Statele Unite și România pentru secolul XXI, ceea ce reprezintă un temei care ar trebui mereu reconsiderat și invocat în decizii și relații.
3. Deci ați fost în biroul Oval. Eu, aici, la capitolul acesta vreau să vă mai întreb un singur lucru. V-ați trezit, cum se mai întâmplă acum, cu vreun ambasador, când erați ministrul apărării, la dumneavoastră, în cabinet, anunțat sau neanunțat?
4. Da, m-am trezit.
5. V-a bătut cu pumnul în masă privitor la mai știu eu ce afacere sau achiziție?
6. Nu, așa ceva nu.
7. Ați simțit o anume presiune?
8. Eram și cunoscut. A fost, de exemplu, o situație când s-a pus problema să se achiziționeze o escadrilă de avioane F16. O escadrilă de avioane de război. 
9. Așa. 
10. Decizia a aparținut specialiștilor forțelor aeriene care au ales F16 și pentru interoperabilitate cu Statele Unite. Dar, vă aduceți aminte, era un trust de presă care făcea o propagandă deosebită avioanelor Gripen din Suedia. A venit ambasadorul Suediei, era și normal, ca să își promoveze tehnologia, industria din țara sa și i-am explicat, cu tot respectul cuvenit, că decizia nu îmi aparține mie, adică ministrului apărării, ci specialiștilor, adică forțelor aeriene militare române. 
11. Era o decizie politică luată în CSA, de fapt, la cel mai înalt nivel.
12. Era o decizie luată chiar în Parlamentul României, la Comisia de Apărare.
13. Forțele aeriene nu văd cum nu și-ar fi dorit un avion Grippen de ultimă generație, dar cât costa acela și cu cât puteai să îl iei și în ce condiții. Mă rog, au fost speculații, că, unii, de pe aici, din preajmă, au achiziționat Gripen. 
14. Să știți că din punct de vedere tehnic, documentația arăta că au ales F16 bine, din toate punctele de vedere.
15. Deci nu ați trăit momente din astea când cineva să vină și să vă bată cu pumnul în masă, faci aia … că dacă nu ….!
16. Spre exemplu, îmi amintesc că în anul 2015 un important emisar din partea unui partener a venit cu o propunere de cooperare intr-un domeniu foarte sensibil, care până la un punct era agreată și de către unii factori decizonali ai statului român. Totuși, după consultarea cu specialiștii din domeniu, invocând argumente solide și având în vedere până la urmă implicațiile pentru securitatea națională, răspunsul meu la propunerea facută a fost categoric NU. Deci era un interes mare din partea partenerului străin și poate se dorea să nu fie refuzat atat de categoric, răspunsul din partea României a rămas neschimbat, adica NU și nu am simțit niciun fel de presiuni pentru a-mi schimba sau nuanța decizia. Pot să vă spun ca evoluțiile recente în problematica menționată mi-au demonstat mie și specialiștilor români în intelligence că am luat decizia corectă. Atât pot să vă spun. Nu, eram și cunoscut ca un om cu care e bine să vorbești civilizat, fără ridicări de ton. Problemele se pot rezolva bine și frumos, cu zâmbetul pe buze. 
17. Pentru că am ajuns la acest capitol, putem spune că demnitarul român este confiscat extern? Știți că au apărut cărți ca „România o colonie la marginea Europei”, de Ilie Șerbănescu, cu o argumentație foarte solidă. Ca să ajungi într-o condiție de subordonare aproape totală nu se poate fără să nu controlezi demnitarii, oamenii aşezaţi în funcții foarte importante. Aveți sentimentul acesta, că este confiscat oarecum sistemul de comandă – control al României?
18. Aș vrea să vă răspund de la nivelul pe care eu l-am avut. Acela de  ministru, de vicepremier și pentru o scurtă perioadă de premier interimar, de președinte al unui partid parlamentar de interes național, foarte important la un moment dat. Cred că depinde de cum privești lucrurile și de cât ești de patriot. Depinde foarte mult de oamenii în funcții, de primul-ministru de la acel moment, de cât de puternic este, de cât de pregătit este. Normal, un rol important îl are și președintele țării. Putem spune că sunt vremuri grele și vremuri tulburi. Să nu uităm că facem parte din alianțe militare, că avem anumite obligații. Putem spune că, într-un anume sens, nu prea mai suntem de capul nostru. Suntem și în Uniunea Europeană. 
19. Într-un sistem politic european. 
20. Lucrurile sunt foarte complicate, dar, normal că, în orice Uniune, în orice alianță, interesul nostru e să ne batem, să aducem cât mai mult bine compatrioților noștri. În ciuda unor păreri, eu unul nu am stat în genunchi în fața nimănui. Anumite concesii trebuie făcute, dar nu sacrificând interesul de stat. 

Pe urmă și în UE și în NATO, fiecare încearcă să își ajute propria țară. Să știți că se poate, dar trebuie stăruință, verticalitate, cap limpede.

1. Mai e o problemă: avem multinaționale și investitori străini care ne-au acaparat aproape total și averea, dar și modul de distribuție al acesteia în România. Contribuția lor este, în anumite situații, nesemnificativă. 
2. Aici putem vorbi de modul în care s-a legiferat și în interesul cui. Există prevederi normative care, într-adevăr, favorizează capitalul străin și nu e chiar rău, că într-un sens menit să atragă, e chiar bine să îl favorizezi. Dar depinde de unde și până unde și cu ce consecințe privitoare la interesul românesc, până la urmă. Aici sunt, evident, răspunderi și semnături care indică persoane. E nevoie de o nouă ordine în mai toate cele câte sunt.
3. Pâna la asta, întâi trebuie să câștigăm banii noștri din resursele noastre, din ce poate poporul ăsta. O treime din românii activi au plecat.
4. Nu e bine, dar pe de altă parte aduc și mulți bani în țară. 
5. Da, dar e o formulă de aducere care este, cum să spun…  90% se duce în zona de consum. Își mai face o căsuță, își mai ia un merțan la mâna a treia, se duce la supermarket cu familia și umple coșurile cu marfă care vine tot din țările în care și-au câștigat banii, bani care se întorc acolo.
6. Au plecat pentru o viață mai bună, au plecat să își ajute familiile și, până la urmă, acesta este unul din drepturile câștigate de fiecare cetățean al Uniunii Europene. Nu vreau să scuz, să acopăr. Datoria noastră era și este de a-i asigura cetățeanului român șansa de a se valorifica în propria țară. Era bine pentru țară, era bine pentru el, era bine în primul rând pentru viitor. Trebuie, însă, o rezolvare pornind de la această realitate, că nu se pot face pași înapoi.  
7. Eu nu contest dreptul democratic în sine, era de datoria celor care au condus această țară să facă tot ce le stă în putință ca vremurile alea mai bune și situația mai bună să și-o găsească românul aici, nu în altă parte. Eu îmi aduc aminte de cum a zis Băsescu într-o searăla TV. Am rămas cu gura căscată. „Ce vreți, dacă nu puteți găsi aici de lucru, duceți-vă, căutați-vă rostul în lumea largă”. Păi nu poți să spui, ca președinte, așa ceva. Chiar dacă gândești așa, nu ai voie să o spui. 
8. Da. Semnificativ moment. Îmi amintesc și eu. 
9. Practic, pozițiile dumneavoastră din anumite momente au fost o veritabilă serie de punți între componentele militare ale sistemului de apărare, dar totuși diferite ca misiuni și pregătire, ca stil profesionist de muncă. Una este apărarea propriu zisă, Armata, alta este Ministerul de Interne cu oamenii lui și cu sarcinile specifice și alta este zona de intelligence, indiferent că e vorba de SRI, că e vorba de SIE sau de altele. Să nu uităm Jandarmeria. Bun, ați fost pe această punte, cum ați gestionat-o, că e greu al naibii să pui cap la cap și să mai faci și un nod sănătos?
10. Așa este. Vreau să vă spun că, totuși, am luat-o treptat. M-a ajutat foarte mult, în primul rând, pregătirea militară din școala de ofițeri. M-a ajutat foarte mult în a privi într-un anume fel lucrurile și funcția de director adjunct la Colegiul Național de Apărare. M-a ajutat foarte mult și funcția de președinte al Rezervelor de Stat și v-am spus specificul respectiv, funcția de prefect al Capitalei, de ministru al administrației. Toate acestea nu au fost simple demnități, ci experiențe reale, acumulări de idei și soluții. Nu poți uita cum ai reușit să treci peste dificultăți, provocări, atacuri. E vorba de niște trepte luate pas cu pas. Pe urmă, m-a ajutat în plan politic faptul că am fost președinte la o filială a PSD, faptul că am fost, după George Maior, președintele Departamentului de Apărare Ordine Publică și Siguranță Națională al partidului. Vorbesc aici de experiență politică,  de relații politice, de faptul că am devenit parlamentar și membru al Comisiei Speciale de Control al SRI. Am fost și membru al Comisiei de Apărare. Toate acestea mi-au creat un bagaj de cunoștințe politice, dar și cunoștințe practice, concrete, acumulate în procesul muncii, astfel că în momentul în care am îndeplinit prima oara funcția de ministru de interne, eram pregătit. V-am spus cum mi-am dat demisia. V-am spus ce s-a întâmplat prima oară când am fost la Interne. După aceea, am îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale. 
11. Aici erați mult mai acasă.
12. Bineînțeles, am pus aici mult suflet.  Am pus inima în joc. Nu știu dacă v-am povestit, am ajuns ministrul apărării naționale în cea mai grea conjunctură economică. În momentul când am fost numit, imediat s-au tăiat 25% din salariile oamenilor care lucrau la stat. 
13. Și cadrelor militare.
14. În plus au fost vizate și pensiile și, aici intrăm pe un teren comun. În acel moment era o situație ca de mormânt. Nu îmi venea să cred. După o scurtă perioadă de derută am luat câteva măsuri care au avut un efect în primul rând psihologic. Dumneavoastră sunteți militar și știți ce înseamnă camaraderia, un comandant puternic, un comandant care stă lângă echipa lui, știți cum e, mărșăluiește cu ea, mănâncă la aceeași cantină, în aceleași condiții.
15. Mănâncă din aceeași marmită.
16. Uitați ce măsuri am luat, scurt și nu a avut nimeni curajul măcar să îmi facă observație. Vorbesc de șefi la guvern sau la nivelul președintelui României. Moralul era la pământ în Armata Română. 

Am gândit atunci soluția de a avansa aproape 30.000 de oameni aflați în grade mai mici, dar și ceva grade mai mari. Am promovat în funcții peste 40.000 de oameni din cei aproape 90.000 ai Armatei Române.

O.Efectul psihologic a fost evident. Oamenii nu s-au mai simțit abandonați.

INTERVIUL IV

1. Să revenim la capitolul relația cu sistemul de apărare. O întrebare suplimentară la ceea ce am discutat până acum. Considerați că, de pildă, relansarea industriei naționale de apărare pentru cel mai important beneficiar care este Armata Română ar fi fost o soluție mai bună decât aceea a importurilor? Eu cred că industria noastră ar fi putut să furnizeze în continuare tancuri, transportoare blindate, mașini de tot felul, ca să nu mai vorbim de armament de infanterie, muniții, etc. Nici Craiova, ca producătoare de avioane de școală și chiar de luptă n-ar fi trebuit neglijată. 
2. Haideți să vă spun ce am făcut eu cât am fost ministrul apărării și cum am văzut acest lucru.
3. Da, vă ascult. 
4. Industria de apărare, știți foarte bine că funcționa destul de bine în România de dinainte de 1989.
5. Foarte bine chiar. Cu mare eficiență și la export. 
6. Da, și care era sub controlul Ministerului Apărării Naționale. După anii 90 s-a pierdut totul. S-a predat sarcina Ministerului Economiei și s-a ales praful, ca să fim foarte clari. În mandatul de 30 de luni la Ministerul Apărării Naționale, am militat cât am putut și, concret, am obținut fonduri de aproximativ 1 milion de euro. Aveam un institut foarte bun de cercetări la Clinceni și un proiect de TAB. Am discutat și, efectiv, am dat comenzi la Moreni, fabrică foarte bună pentru transportoare blindate. Bineînțeles că ai nevoie de componente din țări puternic industrializate, dar se puteau obține și se putea construi transportorul aici.
7. Necesitau îmbunătățiri, fără discuție.
8. Cum să nu. Se discuta despre o mai bună motorizare, de o mai bună turelă, de exemplu. 
9. Îmbunătățiri de toată mâna.  
10. În primul rând, eu militez pentru reașezarea industriei de apărare în subordinea Ministerului Apărării Naționale. Este o cerință vitală. Eu ce am putut și cât am putut, mult – puțin, am făcut. În perioada de 30 de luni cât am fost ministrul apărării naționale, delaborările, în special de muniție, care se făceau la firme private, le-am redat industriei de apărare, celor peste 10 unități din țară pe care le-am salvat de la închidere. Au putut, astfel, să își plătească salariile o perioadă. Nu știu cum se mai procedează acum.  

Eu asta am făcut și cred că industria de apărare, cât mai este, trebuie să primească din nou comenzi ferme, clare, pentru principalul beneficiar, Armata Română. E nevoie de voință politică, e nevoie și de reproiectarea domeniului. De dotări. Specialiștii încă mai există și pot fi convocați la treabă. Sunt convins că ar răspunde cu entuziasm. O precizare necesară: eu nu spun că după atâția ani de abandon se pot face miracole, că am putea produce imediat supersonice și rachete performante. Aș fi nerealist. Am putea, însă, face ceea ce făceam de calitate, cu îmbunătățiri calitative, corespunzătoare nevoilor zilei, că inteligență și competență tehnico-militară încă mai găsim.   

1. Dar ați mai reînființat unități la vremea cât ați fost ministru, ați mai reașezat la locul lor niște capacități? De pildă pe direcția Oradea – fosta poartă a Someșului și pe direcția Arad – fosta poartă a Mureșului, din punct de vedere tactic-operativ? 
2. Vedeți, eu nu mă erijez în strateg național. Chiar și foarte priceput să fie, strategia nu o face ministrul apărării, oricine ar fi. Din moment ce am intrat în alianța NATO, a trebuit să ne aliniem unei anume concepții unitare. A fost foarte importantă intrarea României în NATO, care a dus, în câțiva ani, la intrarea în Uniunea Europeană. Două proiecte vitale pentru România, pentru securitatea ei.  În momentul de față se trece la o nouă formă de profesionalizare a instituției militare, pe alte criterii. Sigur, în Armata Română, de la subofițer la general se desfășoară un autentic corp profesionist cu școală și tradiții serioase. E vorba, însă, de introducerea luptătorului profesionist în locul militarului în termen. 

Vorbim apoi de experiență deosebită căpătată prin participarea Armatei Române în teatrele de operații din Irak, din Afganistan. Cât am fost ministrul apărării, și cred că s-a continuat, am primit peste 500 de MRAP-uri. Le-a primit în dotare Armata Română, mai ales prin militarii voluntari pe care v-am spus că în timpul mandatului i-am transformat în militari profesioniști și acum ies și ei la pensie în condiții normale, ceea ce este foarte important. 

1. Trec în rezervă activă, domnule ministru. 
2. Acum nu trebuie să ne ascundem după deget, foarte multe lucruri nu putem să facem decât dacă avem bani. Cred că este imperios necesar ca bugetul Armatei să fie de minim 2,38, dacă nu chiar 3% din PIB, măcar cât ne-am angajat atunci când, cu entuziasm, am intrat în NATO.
3. Avea atunci putere de lege. Era legea Integrării. O armată, cred eu, trebuie să fie în primul rând capabilă să facă față unor agresiuni din proximitate și nu mai discutăm acum care ne sunt adversarii noștri istorici, dacă vreți, tradiționali. Gesturile lor au fost, în momentele grele pentru țară, fără echivoc și vor fi și în continuare. 
4. În primul rând, eu și UNPR, ne-am concentrat pentru drepturile oamenilor, ale militarilor, polițiștilor, ale celor din tot sistemul de securitate, ale rezerviștilor. Păi ce idee e asta să tai pensiile tuturor militarilor din sistem, când aceștia reprezintă o adevărată coloană vertebrală a statului?! Ce să mai gândească tinerii militari de 20 de ani dacă se tăiau acele pensii? Atunci am luat decizii politice. Am dus problema în Parlament, parcă am mai spus.  Chiar dacă eram membru al Guvernului României am spus că dacă se întâmplă așa ceva, noi plecăm de la guvernare. Noi întotdeauna respectându-ne cuvântul, se știa că nu vorbesc în vânt. Ne-am bătut cu adevărat, de aceea oamenii de bună credință din tot sistemul de apărare și securitate națională mi-au apreciat eforturile, ale mele și ale UNPR. 
5. Să trecem, să depășim momentul apărare, care, mă rog, ar comporta și alte discuții. Să trecem la Interne, pentru că ați făcut, cum spuneam, această punte între pilonii importanți ai sistemului.
6. Am venit din funcția de vicepremier pentru securitate națională și am preluat și conducerea Ministerului de Interne de la domnul Radu Stroe. Aici am avut o altă situație, spre deosebire de cea de la Ministerul Apărării Naționale, când am traversat o perioadă de conjunctură economică foarte grea, când s-au redus salariile și s-au tăiat pensii. Am discutat acest lucru. Cred că a fost cea mai grea perioadă din viața mea. 

Spre deosebire de acea perioadă, aici, din fericire, aveam o poziție consolidată în Guvernul României. Eram vicepremier și ministru de interne. Am avut parte de o situație a economiei mult mai bună și de un premier, Victor Ponta, cu un Guvern apreciat de români, cu multe lucruri bune. Dar și aici m-am bătut, în sensul bun al cuvântului. Aici existau sindicatele pentru activi. 

Spre deosebire de perioada economică grea de la Apărare, la Interne am făcut o echipă foarte bună cu toți factorii de răspundere, am prins și o perioadă foarte bună, aveam foarte multă experiență. Am trecut la  dialog cu toate sindicatele. Le-am spus că pot fi, la nevoie, cel mai mare sindicalist în viață. Bine, glumesc. Dar doream să facem o echipă, să colaborăm. Am avut posibilitatea să rezolv foarte multe lucruri pentru polițiști, pentru lucrătorii din Ministerul de Interne. Drepturi pentru rezerviști. Drepturi privitoare la dotare. În plus am introdus un climat de disciplină începând cu exemplul meu, personal.  Lucram foarte bine la Ministerul de Interne și  deși nu mai sunt acolo, eu nu m-am despărțit de acești oameni la care țin în continuare. Cred că și ei m-au apreciat și țin la mine. Nu aveau cum să nu remarce că eu și UNPR le-am susținut permanent și cu forță drepturile în Parlamentul României.

1. Sunt atacuri permanente legate de așa-zisa lipsă de profesionalitate a unei bune părți a corpului polițienesc, în special la bază, acolo unde se produce contactul acela cu strada, cu cetățeanul. Intervenția directă. 
2. Parțial adevărat.  Instituția are, sigur, și probleme, că de la miliție, la poliție nu treci peste noapte.  Concură aici selecția, școlarizarea, vocația pentru un material uman dedicat sau nu ideii de lege și ordine. Sunt lucruri complicate. Direct din stradă, din piață nu poți recruta polițiști. E nevoie de bani, de organizare, de proiect, de timp. Care este adevărul? La noi i se cer, uneori, unui om, minuni, fachirisme. 

Ferească Dumnezeu să se întâmple o nenorocire în satul Răscăieți, că ministrul și toată conducerea ministerului poartă vina pentru asta. Da, se poate vorbi de o astfel de vină după ce ai asigurat toate condițiile enumerate mai sus și nu s-a făcut treabă bună. Pe de altă parte, eu spun că nu se instituie disciplină, punctualitate, profesionalism, respect, dacă nu le dai acestor oameni, așa cum sunt ei, drepturile, la zi, începând cu norma de hrană, cu echipamentul, cu toate celelalte drepturi și dacă nu impui, cu adevărat, un întreg sistem coerent de muncă și de viață pentru acești oameni. Se spune că peștele de la cap se împute. În ce mă privește, cu toată modestia, a contat faptul că,  pe de o parte, am fost un exemplu pentru ei, iar pe de altă parte am fost exigent, în limitele unei camaraderii efective. Pe fondul acesta, se naște o coeziune, o responsabilitate colectivă. În momentul când le dai drepturi, îi dotezi, îi plătești la timp, exact când trebuie, vreau să vă spun că oamenii reacționează pozitiv și eu așa am simțit. Se autodepășesc, cum se spune. 

1. Omul românesc e cam cârcotaș din fire și câteodată, orice ai da nu e suficient. Mai trebuie dat.  
2. Trebuie să existe, totuși, o raportare la starea țării, la posibilitățile ei.  Nu poți să dai de unde nu e. Trebuie întâi să produci și în acest sens …
3. Eu cred că există și niște probleme de ordin legislativ. Pe de o parte este vorba de poziția juridică a polițistului în raport cu cetățeanul și aici sunt situații când cetățeanul își permite lucruri pe care nicăieri în lume nu și le-ar permite un cetățean, poate să fie el și șeful mafiei. L-a oprit polițistul și ăla chiar dacă are un milion de avocați,  și de posibilități, se oprește și execută exact ce îi spune polițistul. Asta pe de o parte. Al doilea, polițistul trebuie să aibe în mână toate instrumentele care să îl pună în situația de a nu da impresia că face abuz. 
4. În orice moment există un cadru legal și acela trebuie respectat. Normal că poate fi tot timpul îmbunătățit. Vorbeam mai devreme că dacă impui, la nivel de vârf al conducerii, respect, exigență, punctualitate, disciplină și în același timp faci apel la lege și la cadrul legal care există, dacă le dai toate drepturile la zi, să știți că lucrurile se mișcă altfel. Pe de altă parte, există la noi, o mare problemă: dacă, uneori, polițistul aplică rigid, nepotrivit, excesiv, legea, o face din condei, ca să-i pice lui bine, nu din răutate, ci din exces de zel, nici cetățeanul nu este, de cele mai multe ori, un cunoscător al legii. Sau după o veche meteahnă, “uită” prevederi simple dar esențiale, în materie de circulație, de pildă. E vorba aici și de o parte și de alta …
5. De comportamentul civic, în general. 
6. Aici sunt marile probleme. Aş dori să subliniez, totusi, câteva lucruri care ţin de o realitate cam ocolită, cam perdeluită, pentru că mulţi actori politici idealizează aiurea o anume stare postdecembristă. România de azi,  cu poliţia ei, nu mai este România miliţiei de ieri care da piept mai rar cu crime şi cel mai des cu gainării, cu furt modic din avutul obştesc, nu cu fraude de milioane sau chiar de miliarde de dolari. În plus, miliţia de-atunci se confrunta mult mai puţin cu crima organizată şi ramificată până în orizonturile Lumii, cu traficul cel mai abject de persoane, de organe, nu confisca atunci miliţia tone de stupefiante, iar clanurile interlope erau, de fapt, nişte găşti mult mai uşor de stăpânit. Ţara nu era bântuită, atunci, de reţelele celor mai feroce organizaţii de pe mapamond. În plus, miliţia avea instrumente de control , de represiune și descurajare, ajutată și de servicii, mult mai convingătoare pentru infractori.  Deschiderea de după 89, firescă, de neoprit, cu multe şi dorite părţi bune, a avut şi are şi mari inconveniente pe care ne-am dovedit a fi prea puţin pregătiți să le întâmpinăm. În bună parte, resursa umană adusă în poliţia de după revoluție nu e departe, ca mentalitate, ca implicare, faţă de aceea care era la dispoziţia miliţiei, că nu poţi fabrica prin hotărâre de guvern, peste noapte, din foşti pionieri şi UTC-işti poliţişti de tip american. Reflexele şi deprinderile meseriei se exersează şi se fixează în decenii de instruire şi, mai ales, de luptă directă, nemiloasă, curajoasă, cu infracţiunea. La noi, pentru profesionalizare, vin tineri foarte buni pe criterii…civile, dar care nu s-au confruntat în viaţa lor, nici măcar în curtea şcolii sau pe stradă cu vreo primejdie, cu vreo situaţie limită. Iau note bune în scoală, se califică fruntaşi, dar în acţiune, în stradă, unii clachează. Dobândirea unei generaţii vârtoase, curajoase, real profesioniste, de poliţişti, este, de cele mai multe ori, treabă de migală, de timp, de studiu îndelungat, de trieri. Cei care stau cu geana pe poliţişti, de fapt, sunt departe de a ști cu ce se manâncă supa acră a poliţistului. Ne-am pierdut sfânta şi omeneasca obişnuinţă, atunci când judecăm, cu mânie…democratică, să ne punem în locul împricinatului, să ne închipuim cum am rezolva noi un eveniment sau altul, o situaţie sau alta. Astea nu sunt argumentele scuzei, ale fugii de răspundere, ci ale unei abordări lucide a unei realităţi pe care am cunoscut-o bine, din interior. Aici e ca la fotbal – oricât de mare antrenor ai fi, echipa joacă în conformitate cu suma limitelor componenţilor ei. Ce scofală ar face Murinho sau Guardiola la Foresta Fălticeni? 
7. Da, din păcate aşa e, iar pe de altă parte există la cetățeanul român impulsul manifest, generalizat, pentru un soi de libertinaj de-a dreptul condamnabil. Domnule, e libertate, am dreptul să fac orice, aşa înţeleg mulţi tranziţia în materie de comportare socială. 
8. Aici trebuie să existe legea, să fie aplicată. Avem nevoie de echilibru, nu avem nevoie de excese dintr-o parte sau din alta, fiindcă au fost din păcate și excese și anumite abuzuri ale unor polițiști, dar şi ale unor cetățeni. Eu merg pe formula de echilibru, de respectare a legii și de a te impune nu pentru că porți o uniformă și pentru că ești investit cu o autoritate, ci pentru că atitudinea, felul tău de a te prezenta, impun.   

Eu nu am fost de acord cu ceea ce a făcut Boureanu, de pildă. Nu am fost de acord nici cu replica polițiștilor. Aveau mijloace. Aveau forțe ca să gestioneze acea situație. Nu cred că a fost un bun exemplu că i-a tras un pumn, că s-au bătut în stradă, acolo. Îl luau, îl încătușau, îl duceau la secție și acolo discutau exact pe ce prevede legea. Nu cred că a fost un exemplu bun să fie o bătaie ca în “7 păcate”. Acolo erau zece polițiști. Într-adevăr, a avut un comportament reprobabil, era sub influența băuturilor alcoolice…

E șocant să vezi un fost membru al Forului Legislativ al României comportându-se așa, că alcoolul nu e o scuză. Dar polițistul trebuie să arate că are forță, că are tact, că știe cum să acționeze, chiar dacă este ultragiat. Poate că aici ar trebui să existe un fel de lege-scut  pentru polițist care, să îl facă pe un Boureanu să aibă teamă până și pentru ideea de a lovi. Aici poate că ar trebui să intervină o pregătire psihologică mai aplicată. Nu știu cum se spune – viața bate filmul, sau invers? Oricum, în viață între omul legii și cetățean este Măria Sa Legea, la fel de importantă pentru amândoi. Din păcate noi avem treizeci de ani de libertate care nu a fost înțeleasă corect de toată lumea. Uneori, autoritatea o transformă în abuz, iar cetățeanul, euforic sau nu, o transformă în bun plac, dacă nu chiar în dezmăț. Sunt foarte multe lucruri de făcut aici pentru că dictatura și instrumentele ei nu mai există. Dar o dictatură trebuie să existe – a profesionalismului bine respectat și aplicat și, mai ales, a legii. Cunosc oameni politici care, pe lângă faptul că nu se prea sinchisesc de norme, de legi, consideră că puterea e un fel de dezlegare la formule de tipul “așa vreau eu, așa consider eu”. Nici nu le trece prin cap că puterea, acolo unde ești investit cu ea, în stradă sau într-un birou ministerial, este o imensă răspundere susținută de datorii pe care nu le poți ocoli și mulțumirea vine din faptul de a simți această răspundere și de a fi în stare, în activitatea curentă, să împlinești aceste datorii. Cetățeanul simte când ești un om responsabil, nu unul dedulcit la intimidări și porunci. Eu, unul, așa mi-am înțeles misiunea oriunde am fost, pe orice fotoliu am stat. 

 

1. Am înțeles, e corect. Acum vedeți că sunt în continuare mișcări de stradă ale polițiștilor. La capitolul pensii, ne luptăm în continuare cu anumite hotărâri ale unor membri ai guvernului care au făcut înghețări, blocaje. De unde credeți că vin toate lucrurile astea? Militarii nu cred că tăierile, blocările, rezolvă ceva, dar vorbesc de o anume lipsă de respect pentru condiția de militar. 
2. Domnule colonel, știți că dincolo de vorbe, mulți oameni cred că se pricep, dar de la vorbă la faptă, știți că e cale lungă, uneori mai lungă decât de la Pământ la Lună. Eu, de regulă, am vorbit mai puțin și am făcut mai mult. Omul sfințește locul. La Ministerul Apărării, la Ministerul de Interne, trebuie să fie oameni integri, oameni puternici, din toate punctele de vedere, care dau cu pumnul în masă dacă trebuie, cu orice risc personal.  
3. Ați avut momente de tensiune în sedințele de guvern în calitate de ministru al apărării sau de ministru de interne?
4. Păi cum n-am avut? Am avut momente delicate în ședințe de guvern.  M-am dus și în Parlament și eram membru al guvernului și am spus că dacă se taie pensiile, UNPR și eu plecăm, renunțăm. Nu s-a mai întâmplat niciodată așa ceva. I-am spus președintelui statului Traian Băsescu, atunci, i-am spus și domnului Boc: nu e bine ce se întâmplă cu pensiile militare. Băsescu a înțeles și i-a cerut lui Boc să coopereze cu mine pentru o rezolvare, pentru o ieșire din criza creată. Militarii erau extrem de nemulțumiți. 

Și oamenii Armatei și ai Internelor au producția lor de bunuri. Oamenii Armatei produc apărare pentru toată românitatea, iar cei ai Internelor produc ordine și siguranță publică. Cine vrea să aibă liniște, siguranță, să fie apărat, să aibă securitate, trebuie să respecte și să asigure drepturile celor în uniformă.  

1. Foarte bine spus și bine ar fi dacă v-ați mai afla pe fotoliul ăla de decizie. 
2. În momentul de vârf al carierei mele eram vicepremier pentru securitate națională și ministru de interne, în anul 2015 și împreună cu sindicatele militare ale polițiștilor,  ale rezerviștilor, cu alte structuri interesate … 
3. Cu direcțiile de resort din ministere, s-a făcut Legea 223.
4. Legea care a fost aprobată fără vot negativ în Parlament, promulgată fără vreo modificare, de președintele României. O lege corectă, o lege menită să ajute mult sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.
5. Și făcută praf, din nefericire, ulterior. 
6. Știți foarte bine că în perioada în care eram vicepremier pentru securitate națională și ministru de interne eram și președintele unui partid parlamentar de interes național – UNPR. Știți foarte bine că depindea mult guvernul de noi. Noi întotdeauna ne-am respectat cuvântul, în orice guvern. Niciodată nu am dat jos un guvern din care am făcut parte. Pe de altă parte, întotdeauna l-am sprijinit pe președintele României.
7. Eu am apreciat foarte mult această atitudine înțeleaptă a dumneavoastră și a UNPR-ului.
8. Asta înseamnă să fii patriot. Să produci – că vorbeam de producție – echilibru, stabilitate, încredere, respect. 
9. Această idee de armonie între palate…
10. Din seriozitate, din respect pentru țară și pentru români. Președintele României reprezintă întreg poporul român și trebuie să-l respecți pentru că prin el de fapt respecți poporul.
11. Din păcate cuvintele dumneavoastră ne înfățișează cum ar trebui și cum ați dori să fie. Realitatea, însă …
12. Victor Ponta a avut o guvernare bună, foarte apreciată, iar UNPR și eu ne-am ținut cuvântul față de guvernarea PSD condusă de Victor Ponta și am avut destinul de militar, greu, cale grea. Mi-am dat demisia din solidaritate, odată cu el. Am făcut un pas lateral și din Parlamentul României, fiindcă așa face un militar. Vreau să vă spun că din păcate în politica românească a te ține de cuvânt, a avea onoare și demnitate nu are nicio legătură cu ce se întâmplă pe teren. Tocmai lideri politici care nu se țin de cuvânt, care nu au demnitate și onoare, au câteodată performanță în politică. Am discutat mai devreme această chestiune și o reiau pentru că e o mare problemă a politicii românești. E dureros să constați că tu te ții de cuvânt și nu se dau doi bani pe atitudinea ta. Din contră, ținerea de cuvânt este, pentru un om, în realitățile de azi, un fel de “drum al crucii”. Eu, de pildă, ca imgine, nu trag ponoase pentru faptele mele, greu de negat şi de falsificat, ci pentru că mereu mi-au fost  aruncate în cârcă mizerii de care  n-am fost şi nu sunt vinovat. Sunt profesionişti care se ocupă de trebuşoara asta, dar trist e că se exploatează o aume vocaţie a noastră, românilor, de a ne bucura atunci când lui vlădică i se aruncă noroi pe sutană, când este hulit şi terfelit. 
13. Referitor la faptul că ați fost coordonator pe tot sistemul apărare ordine publică și securitate națională…
14. Nu mi-a fost frică de cuvântul securitate națională, am fost singurul vicepremier după 90 care a fost vicepremier pentru securitate națională și, atenție, aveam cadrul legal. Prin lege se întrunea Comitetul Național pentru Situații de Urgență la care participau toți miniștri grei din CSAT. Participau cu statut de invitați speciali, permanenți și Procurorul General al României, și directorul Serviciului Român de Informații, șefii SIE, SPP, STS, am mai subliniat asta, dar e bine să se ştie. Rezolvam problemele țării împreună. 
15. Acum, ce voiam să vă întreb în finalul acestui, să zicem capitol, referitor la apărare, în general – este acest al treilea pilon, serviciile, intelligence-ul, dedicat exclusiv interesului de stat? Invoc aici cazul  Coldea, aspectele care au apărut privitoare la afacerismul care s-ar fi insinuat în sistem, implicarea în tot felul de chestii oneroase, de tranzacționare de poziții inclusiv politice, administrative și așa mai departe. Toate acestea au dus la ideea că serviciile nu prea s-au ocupat în anii ăștia de după revoluție cu apărarea țării și cu servirea interesului național. S-au ocupat mai mult cu servirea unor interese de gașcă, de grup. Facerea de cartel cu procuraturile și nu numai cu procuraturile, este și ea grăitoare. Cât ați fost și ați diriguit de pe o anumită poziție întregul sistem, deci ați realizat acea punte, credeți că anumite componente totuși și-au făcut datoria față de țară, au protejat țara? Pentru că mai e o chestiune – domnule general, consorțiile își fac de cap, banii se scot afară cu duiumul și nimeni nu împiedică acest proces, firmele românești sunt lichidate una după alta. 
16. Haideți să vă spun un lucru – în primul rând misiunile privitoare la securitatea națională nu se îndeplinesc la televizor. La televiziuni ajung de multe ori și informații din partea unor surse care nu vor binele țării. 

SRI este controlat de către comisia din Parlamentul României, comisia specială. Am făcut și eu parte din ea. Acolo se prezintă un raport amplu, documentat, verificabil. SRI este controlat și apreciat la bilanțul serviciului de către CSAT, de către comisia Parlamentului României. SRI-ul  trimite note de informații beneficiarilor de informații – șefului statului, primului ministru, miniștrilor, în teritoriu la președinții de consilii județene, la primari și așa mai departe. Răspunderea pentru cum interpretează, utilizează și mai ales rezolvă problemele care se degajă din seturile de informații le revine acestora… Fiecare, pe nivelul său de competență și implicare. În poziția pe care am avut-o, ca vicepremier, datoria mea era să ajut – organizatoric, financiar, operativ, sistemul să funcționeze, nu să investighez ce și cum se întâmplă pe traseul informator–beneficiar. Aici, abuzurile, dacă se constată, sunt taxate de lege.

Am participat la nenumărate ședințe și sesiuni operative de lucru împreună cu toți cei care dețineau răspunderile esențiale ale statului – administrative, juridice, polițienești, economice financiare, etc. 

Am fost prezent și la firești momente de relaxare, de sărbătoare, de aniversare a ceva sau a cuiva, dar acolo nu s-a vorbit niciodată de arestări, de dosare, de cumetrii politice. Poate în alte locuri și situații. Nu se fac afaceri niciodată cu mine și cu mine nu se poate discuta nimic ilegal. Întotdeauna, dar întotdeauna, am aplicat legea și am fost un om serios și am muncit 12 -14 ore pe zi. Nu spun că nu au existat, dar eu nu am avut știre. Nu am participat niciodată la șmenuri și matrapazlâcuri, cum se spune. Cine nu mă crede să facă dovada. Legea cere probe, nu colportaje fără fond.  

1. De acord, intelligence-ul face niște rapoarte în legătură cu ce constată.
2. Printre alte obligații și competențe. 
3. Așa, și le înaintează beneficiarilor. 
4. Exact. 
5. Beneficiari fiind de la președinte țării în jos până la responsabilii unor domenii anume. Ce te faci în situația în care, tu, serviciu, constați că o informație pe care ai dat-o și care lezează interesul național ajunge la beneficiar și beneficiarul nu face nimic? Ba, mai mult, mai ai și niște informații potrivit cărora chiar beneficiarul este la originea lucrurilor care au dus la chestiunea respectivă. Ce faci tu?
6. Există cadru legal. Aceste lucruri fac parte din viață, au fost zeci de cazuri de care spuneți dumneavoastră. Aplici legea. Informația care pleacă, nu pleacă doar la beneficiar. Pleacă pe lanț și la celelalte instituții de forță ale statului. Totul trebuie să fie documentat legal. Argumentele trebuie să fie solide. 
7. De pildă dacă serviciul de informații află o chestiune… că nu știu care firmă face prăpăd, fură, drege…
8. Aceste informații merg la ANAF, la Parchet – instituții care intră automat în acțiune, în verificări. 
9. E nevoie de vreun protocol cu procuraturile ca această informație de la serviciu să ajungă la procurori, în atenția lor și pentru intrarea într-un sistem de cercetare?
10. În primul rând, există un cadru legal. În acest cadru legal există și protocoale. Se pot face și nu sunt interzise de lege. 
11. Eu, de pildă, nu am fost împotriva protocoalelor, important e cum le folosești. Discuția a pornit de la faptul că protocoalele au fost un instrument de înlesnire a unor interese deloc patriotice. 
12. Vă dau un exemplu care mă privește. S-a dat la televizor că a fost un protocol secret, super-secret, între Ministerul Apărării Naționale, când am fost eu ministru și Parchetul General. Un protocol încheiat între Direcția Generală de Informații a Armatei și Adjunctul Procurorului General și aprobat de mine ca șef al instituției și de către Codruța Kovesi. Unu: orice document al Direcției de Informații, de regulă, este secret. Acela, însă a fost atât de transparent încât chiar era la nesecret, chiar exista pe site. Doi: era vorba despre eventuale infracțiuni militare, de ordin militar, pentru procurorii militari care, știți, că sunt și în subordinea Parchetului General, dar sunt legați și de Ministerul Apărării, de unde își primesc drepturile salariale, de echipament, etc. Ei sunt procurori militari, nu-i așa? 

Iată, deci, că anumite protocoale, făcute legal, ajută aceste instituții să poată funcționa mai eficient. Ele sunt impuse de datele, uneori imperioase, ale realității, iar insinuările în problemă sunt, poate, diversiuni. 

1. Deci protocolul de fapt ce este, o reglementare legală a relației?
2. O îmbunătățire, să spunem, a cadrului operativ, cât îți permite legea, dar atenție!, legea rămâne de bază. Unde se fac abuzuri nu este în regulă.
3. Asta nu înseamnă că nu pot fi folosite și aiurea. Ați avut situații?
4. Aș da exemple care ar convinge pe deplin dar nu îmi permite tocmai legea. Trebuie să mă credeți pe cuvânt. Bineînțeles. Eu le-am aplicat, imediat, pe linie de comandă. I-am atenționat pe cei care trebuiau să ia măsuri și afirm că am prevenit. De aceea se dau aceste note, să previi o ilegalitate sau o vulnerabilitate a sistemului de securitate națională. E un domeniu foarte delicat. 
5. Am citit foarte mult literatură informativă privitoare la marile servicii ale lumii – cele engleze, cele americane, cele ruse. Ele și-au menținut în organică o structură pe care noi nu o mai avem. Poate că am avut-o înainte de 1989, habar nu am. E o structură executivă care ia direct măsuri acolo unde un om politic nu înțelege, sau nu vrea. Sistemul are, deci, structura lui executivă și rezolvă ceea ce decidentul, din varii motive, ezită sau nu vrea, sau nu poate, să rezolve. 
6. La astfel de secrete nu am avut acces. Nu, mă depășește. 
7. Se poate ca vicepremierul care răspunde de sistem să nu aibă acces chiar la toate rotițele lui?
8. Știți, era o anecdotă. Un șef de stat îi cere omului său de mare încredere să rezolve o anumită problemă. Acesta spune că va executa ordinul. Șeful de stat întreabă: Cum? “E mai bine să nu știți asta!  ”- îi răspunde omul de încredere. 

INTERVIUL V

1. Am vorbit, domnule general, despre Legea 223 – Legea pensiilor militare de stat, de rolul dumneavoastră, în 2015, privitor la elaborarea, aprobarea și promulgarea ei, dar a existat și un an 2010, când pensiile militare au fost atacate, declarate nesimțite și tăiate. A fost un moment complex, un moment, cred, de încercare nu doar pentru noi, pentru pensionarii militari, ci și pentru dumneavoastră, pentru că atunci, în 2010 când a izbucnit scandalul, erați în funcția de ministru al apărării …
2. Așa este. 
3. Deci, întâi, cum priviți dumneavoastră rezerva armatei? Tehnic, militar vorbind, că avem partea activă și partea de rezervă a armatei.
4. Fac și eu parte din rezerva armatei. În acest context plin de vulnerabilități, de amenințări, vorbesc de contextul internațional, juridic vorbind, rezerviștii până trec în poziția de retragere sunt apți militar, în orice moment, să își apere țara, dacă este nevoie. Poate că aici, lucrurile nu sunt bine și corect înțelese atât de populația civilă, cât și – fapt mai important, chiar de politicienii țării. Considerarea rezervei militare ca o masă de oameni recompensată cu pensie este o mare eroare. Rezerva Armatei este și rămâne depozitara unei experiențe profesionale uriașe, a unor competențe active, a unei capacități reale de luptă.

Anul 2010 m-a prins în funcția de ministru al apărării naționale și ne-am trezit deodată, prin propunerile făcute de ministrul muncii de atunci, Șeitan, că pensiile militare urmau să scadă cu procente între 19 și 51%. 

Și, normal, tot acest  zvon a declanșat agitație. Am vorbit și eu cu specialiștii din sistemul de pensii militare, cu finanțiștii și am găsit o modalitate de rezolvare. I-am adunat pe toți cei care răspundeau de pensiile militare de la Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, SPP, STS, SRI, SIE. Sunt, de fapt, trei mari case de pensii: Casa de pensii a Ministerului Apărării, Casa de pensii a Ministerului de Interne, Casa de pensii a Serviciului Român de Informații. Cu toți acești specialiști am avut mai multe întâlniri cu ministrul Șeitan, cu premierul de atunci, Emil Boc.   M-am dus inclusiv la președintele Traian Băsescu. Am atras atenția, inclusiv prin ieșiri publice. Și în Parlamentul României. Explicam de la tribună, dar și direct, că nu se poate să se reducă pensile militare. Am avut convorbiri și cu dumneavoastră, cu SCMD-ul proaspăt înființat, cu ANCMRR-ul, cu toate asociațiile rezerviștilor.  Am căutat atunci să facem tot ce putem ca să nu se diminueze pensiile militare. Prin soluțiile date de noi și aplicate, în prima fază, pensiile militare au costat guvernul mai mult cu aprox. 20%. În schimb, nu s-a rezolvat o problemă…  Sau nu s-a dorit să se rezolve. Cam la 80% din rezerviști le-au crescut pensiile, dar la 20% au scăzut în proporții variabile. Marii defavorizați au fost tocmai cei ieșiți la pensie prin procesul disponibilizării, la vârste cuprinse între 40 si 50 de ani, când s-a legiferat acea reducere de efective necesară acceptării noastre în NATO. Atunci cred că nu s-a negociat corect. Disponibilizarea trebuia făcută în etape și cu protecție asigurată, pentru a nu fi afectate capacități, cariere. 

Acest lucru am putut să îl rezolv în următorul mandat, ca viceprim-ministru, când tot împreună cu toți factorii de decizie, cu dumneavoastră, cu SCMD-ul, cu asociațiile, am reușit să impunem celebra Lege 241.

Nu rezolva ea chiar toate doleanțele rezerviștilor dar,  la posibilitățile de atunci, a fost o lege bună, o lege care a corespuns, pe bună dreptate, nevoilor pensionarilor militari din tot sistemul de securitate națională, care întotdeauna o să spun că reprezintă coloana vertebrală a societății românești. Am luat niște măsuri extraordinare și am informatizat tot sistemul, pentru că era model 1800 toamna, hârțoage, dosare doldora, dar nu cu ce trebuia. Aproape că era imposibil de căutat coerent ceva. Am reușit împreună cu specialiștii militari să acordăm informația cu timpul real.  

 

1. Eu, de pildă, am pierdut vreo 6-7milioane vechi în primă fază, care  însemnau, la o pensie pe atunci nu prea mare, o adevărată lovitură aspru resimțită. Nici atunci și nici acum nu înțelegem prea limpede ce a dorit tandemul Boc – Băsescu, pentru că, financiar vorbind, tăierea pensiilor militare – singura tăiere de pensii! – nu rezolva mare lucru. Poate că nu rezolva nimic. La sindicat se făceau și sute de înscrieri pe zi. Erau oameni care sub incidența unei stări emoționale deosebite, nu cred că înțelegeau foarte exact ce s-a întâmplat. Pe acest fond ținta a devenit generalul Oprea, ministrul apărării naționale. Păi unde e el, în Guvern, ce face el acolo,  votează măsurile guvernului… păi dacă guvernul ne-a tăiat, ne-a făcut și ne-a dres, cine-i vinovatul?  Oprea-i vinovatul. Chestiunea, cum să vă spun, din interior ne era și greu să o combatem, pentru că, întradevăr, era o stare emoțională care ne stăpânea oarecum și pe noi și în virtutea căreia ne și înființasem. Ce a stat la baza operaţiunii tăierea pensiilor militare?
2. Eu, de bună credință, am pus-o pe seama crizei economice reale, că nu s-a lovit numai în rezerva armatei române. A fost o mare criză economică. Puteam să pățim ce au pățit Bulgaria, Argentina. Atunci s-au luat niște măsuri economice, cred eu, în esența lor bune. A fost și un împrumut în condiții foarte bune, mai multe miliarde de euro. S-a făcut o anvelopare, un fond de siguranță, după care s-au luat, e drept, și niște măsuri extraordinare. Poate extreme: 25%  din salarii luate pe o perioadă de aproximativ un an. S-a dorit inițial ca inclusiv pensiile să scadă cu 25%, dar nu ar fi fost constituțional. Pe fondul acesta s-a venit cu ideea pensiilor nesimțite ale militarilor Armatei Române. Acesta a fost contextul și propunerea domnului acesta, Șeitan. Am amenințat că plec din Guvern. Faptul este public, de notorietate. Afirmații de la tribuna Parlamentului, în biroul de la Cotroceni … 
3. Ce v-a spus Băsescu, președintele tării, până la urmă, că el a ieșit și a anunțat aceste tăieri?
4. Cred că i-a spus lui Boc: ”Lasă-l pe Oprea în pace să regleze el pensiile militare. Nu mai umbla la ele„. Chiar dacă pensiile s-au redus pentru aproximativ 20%, pentru cei care am plecat la 40 de ani, pentru restul au crescut. Statul, cu toată criza, a suportat bine creșterea pentru cele 80%. Nu s-a prăbușit bugetul. 
5. Nu știu ce a fost, eu de pildă nu am plecat la 40 de ani, am plecat la soroc, cum se spune și tot am avut pensia redusă. Cred că toţi cei care au inţeles cererea de ieşire din sistem făcută de  stat, au comis, de fapt, un act de sacrificiu conştient, şi aştepteu din partea statului protecţie, gratie firească, nu uitare şi măsuri reductive de tipul acesta. Statul, cu legea reformei în mană, şi-a bătut joc, prin Boc şi Băsescu, de sacrificiul lor.
6. Asta a fost. Eu am plecat la 40 și ceva de ani. Dar, acum, cred că nu uitați, și sindicatul pe bună dreptate, supărat pe guvern, a trecut și el la o anumită politizare dură.  Luasem toate măsurile și m-am bătut cu adevărat  ca să nu scadă pensiile militare și să le explic decidenților politici că fac o mare greșeală. Eu nu am de ce să fac pe modestul pentru că nu ar corespunde realității. Nu văd cine, aflat în poziția mea atunci, ar fi acționat, cum am acționat eu, riscând cam totul. Eram, însă, pe fond, militar și iradierea kaki nu se șterge, m-am simțit, în ciuda unor atacuri dure, solidar cu toți camarazii. Din păcate, sunt mulți care nici azi nu înțeleg exact ce am făcut eu atunci. Îmi aduc aminte că v-am chemat la o primă întâlnire, la Haiducului. Au fost acolo asociații, sindicate, v-am cerut sprijin și v-am spus să rămânem în echipă. 
7. De acolo a început comunicarea, în trepte și etape. Chestiunile au fost complexe și le-am trăit intens. Am făcut atâtea marșuri, atâtea mitinguri, pentru că știți cum e, totuși acel 20% nu era puțin. Erau oameni care pierdeau din pensie și erau niște mii bune, nu câțiva care ar fi pierdut. Și ce ne-a destabilizat atunci a fost tocmai dificultatea de a înțelege ce i-a apucat pe oamenii politici să facă așa ceva rezervei Armatei Române. Se știa, Armata își făcuse datoria, s-a dus unde a chemat-o țara, indiferent prin ce glas sau prin ce dispoziție legală, a susținut economia națională și din interior, prin industria de apărare pe care o coordona, dar a fost și pe șantiere, a construit apartamente, a construit ce s-a construit în țara asta, ca instituție disciplinată și, dintr-o dată, ne-am trezit și depreciați și stigmatizați pentru că sintagma aia și acum funcționează. 
8. A fost o politică, aici vă dau dreptate,  cineva a găsit o cale de rezolvare proastă, care a ațâțat populația. Nu este demn pentru cei care se pretind a fi bărbați de stat. Atunci a fost marele noroc că la Ministerul Apărării Naționale a fost lider un militar, că au mai fost alții la alte ministere, la Interne, pe care nu i-a interesat soarta propriilor angajați. Pe mine, fiind militar, m-a interesat, m-am bătut cu adevărat și nu m-am lăsat până nu am impus legea 241. Asta am făcut. 
9. Știți ce mi se pare dubios domnule general?
10. Vă rog. 
11. Mi se pare dubios faptul că în ciuda evidenței implicării dumneavoastră a funcționat un soi de înțelegere de tip complot împotriva dumneavoastră. Deci, în ciuda evidențelor, v-ați bătut imediat și în contra cursului hotărârilor, al evenimentelor, ați luat măsurile de care am vorbit până acum, și, totuși, cei care ieșeau în spațiul public, dădeau în Oprea, în permanență. Nu cumva, ca răspuns la deranjul făcut de dumneavoastră, a fost o contră de imagine bine ticluită? 
12. Păi vă spun de ce. Ați dat și răspunsul. Oprea și UNPR creșteau. Un partid de patrioți, un partid bazat pe militari, pe rezerva țării, un partid al interesului național care a ajuns să fie luat pe urmă în derâdere. Un partid care în vara anului 2015 trecea de 13%, eu personal aveam peste 32 de procente încredere. Un partid care se apropia de pragul unui milion de membri. Am intrat în malaxorul politic. 

Mie, însă, îmi place să cred că militarii de toate categoriile, familiile lor, considerând și reconsiderând faptele, dând la o parte maldărul de clișee care acoperă realitatea, înțeleg ce am realizat eu și UNPR, înțeleg împreună cu cine trebuie să parcurgă etapele viitoare. Ar fi trist nu atât să nu mizeze pe noi, cât să mizeze tocmai pe cei care nu au văzut și nu văd în sistemul general al apărării coloana vertebrală a românității. Ar fi trist.  

1. Lucrurile între timp, sigur, s-au mai lămurit. Au apărut însă după aceea, discuții pentru că exact în aceeași perioadă, când salariile erau tăiate cu 25%, rezultând din asta o sumă de aproximativ 2,5 miliarde euro, de la Agenția Națională pentru Retrocedarea Proprietăților se prăduia cam aceeași sumă. 
2. Eu rămân la părerea mea, că au fost niște măsuri economice grele, foarte grele pentru oameni, dar probabil necesare pentru ca România să nu se prăbușească. Știm, repet, ce a pățit Bulgaria care s-a prăbușit economic, cu toate consecințele de atunci. Sunt convins, în același timp, că se puteau lua măsuri economice și mai bune. Dacă se dovedește, însă, frauda de la ANRP de 2,5 miliarde euro, atunci, lucrurile dincolo de criză, pot fi judecate și în altă cheie. 

Se puteau lua însă măsuri ca oamenii să simtă mai puțin această perioadă grea. Repet, o perioadă foarte grea, dar care prin aceste măsuri nepopulare, România a supraviețuit economic.

2015. Adică să se poată scoate banii ăia nu neapărat din tăieri sau nu numai din tăieri ci și din ghearele celor care utilizau banul public așa cum îl utilizau. Ajungem la actele ulterioare, pentru că și noi, dar nu numai noi și celelalte Asociații și Organizații ale militarilor în rezervă din tot sistemul au insistat, am simțit în momentul ăla că intrarea sub incidența legii 263, căsătoria dintre perioada non contributivă care era covârșitoare în ceea ce ne privește pe noi, anumite generații de militari și perioada de contributivitate  a categoriilor civile era de-a dreptul contra naturii. Era o căsătorie și financiar și tehnic imposibilă. Dar ea a fost forțată și s-a făcut. Și atunci noi am simțit nevoia, dacă tot aveam o legătură cu dumneavoastră și o înțelegere la dumneavoastră care deja fusese probată prin măsurile luate, prin Legea 241 și alte măsuri să mergem pe ideea unei noi Legi a pensiilor militare de stat și s-a născut Legea 223/2015. Numai răuvoitorii pot spune că nu aveți implicare, sau că nu a fost elementul hotărâtor ministrul Oprea, vicepremierul Oprea în această poveste. 
2016. Deci, această măsură a ajutat sistemul de securitate națională, m-a prins în cel mai important moment al carierei mele, eram vicepremier pentru securitate națională, ministru de interne, eram președintele unui partid parlamentar care era hotărâtor pentru coaliția de guvernare. Primul-ministru mă asculta, ca să spun așa și îl trăgem de mânecă referitor la aceste probleme. Toți membrii guvernului mă respectau și mă sprijineau și atunci am reușit împreună cu toți ceilalți, cu sindicatele, cu asociațiile ceea ce părea imposibil. 
2017. Și cu direcțiile de resort, că au fost toate acolo. 
2018. Bineînțeles. Și am realizat această lege care a făcut dreptate sistemului de securitate națională, fiindcă o națiune rămâne puternică și are siguranță pentru cetățenii săi dacă sistemul de securitate, coloana vertebrală a statului, este un sistem cu drepturile la zi. Dacă este respectat.
2019. Mai pun accentul o dată, a fost lupta chiar așa facilă, v-au sprijinit toți membrii guvernului? Noi am avut senzația că ați întâmpinat mari greutăți.
2020. Eu v-am explicat că eram în cel mai puternic moment  al carierei mele și nu îmi suflau mulți în ciorbă atunci. 
2021. Deci asta a fost hotărâtor. 
2022. Și mă știți că sunt un om hotărât, aveam putere, aveam dreptate în ceea ce făceam și rezultatul a fost cel cunoscut. Uniți am realizat această lege. Sper să nu se fi uitat acest act de unitate și în jurul cui s-a produs.  Eu sunt cel care a inițiat si promovat Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, pentru care văd că unii au încearcat ulterior să își asume merite. Eram chiar premier interimar atunci când am susținut în plenul Parlamentului acest proiect de lege, aprobat ulterior de Parlament și promulgat de președintele țării. O lege bună pentru beneficiarii săi, pe care guvernul Cioloș a modificat-o în detrimentul lor și pe care alții au dorit să o ciuntească în continuare. 

Nu stiu ce au facut altii, dar beneficiarii acestei legi stiu, cu siguranță, ce am facut eu. Indiferent ce au crezut unii că pot obține lăudându-se apoi cu ce am facut eu, oamenii știu adevarul. Legea 223 ar putea să se numească Legea Oprea.

1. 
   S-ar putea. Eu sunt de acord și vă susțin ca unul cu o poziție vizibilă a SCMD. Un singur reproș s-a făcut, că nu ați forțat aplicarea imediată a Legii după promulgare.
2. Ar trebui să va aduceți aminte că am plecat de la guvernare imediat după ce a fost votată legea. 
3. Da, însă legea prevedea aplicarea de la 1 ianuarie anul următor. 
4. Se gândea cineva că plecăm pe 5 noiembrie? 
5. E, asta e problema, asta vreau să-mi explicați. 
6. Am plecat pe 5 noiembrie.
7. A fost o spălare pe mâini? A fost gâdul că de la 1 ianuarie nu mai aveaţi să fiţi la guvernare?
8. Păi cum adică, noi ne-am premeditat propria cădere? De ce s-o fi făcut, pentru că nu făceam o treabă proastă… În ceea ce priveşte Legea – păi cum adică, eu dau o lege cu gândul că nu se va aplica întocmai?  Guvernul trebuia să rămână…Dar… a fost Colectiv, cu toate necunoscutele care au rămas,  a fost demisia lui Victor Ponta, cu toată discuţia din jurul legitimităţii ei morale. Guvernarea Ponta a fost o guvernare foarte bună, apreciată de români în raport cu multe altele. 
9. Da. 
10. A fost ceva, o situație excepțională, cum, ne gândeam noi că plecăm de la guvernare pe 5 noiembrie și că urmează Colectiv? La Colectiv a fost o mare tragedie. Exploatarea politică, forțarea demisiilor, țin de lupta politică imorală, în afara interesului de stat. 

Căderea unui guvern în felul acesta este, într-un fel, o condamnare. Care sunt probele celui care cere căderea? În lume se petrec peste tot tragedii,  odioase acte de terorism, accidente industriale sau militare grave, dar nu pică guvernele sau președinții, pentru că nu ei răspund, cu amănuntul, de nereguli sau rele practici strict locale. Cui ceri, de fapt, rezolvări? Unui nou guvern? Ce treabă are el? Că abia se instalează…

1. Aveam dreptate când spuneam că povestea cu Colectiv ne-a nenorocit și pe noi, nu doar pe cei care atunci au fost implicați direct, victimele.
2. Da, Victor Ponta și-a dat demisia. Eu l-am sfătuit în noaptea aceea să nu demisioneze, dar și-a dat demisia, iar eu, a doua zi, din solidaritate, am demisionat, la rândul meu. Trebuia să rămânem, să rezistăm. Era de datoria noastră să lămurim noi lucrurile, pentru că urmașilor noștri le-a fost mai folositor să le încurce, să ni le pună în cârcă. Dar el era marcat, în ziua în care a demisionat, și-a îngropat bunica. El a fost și primul premier chemat la DNA. Chiar și mama lui a fost plimbată pe la DNA. A doua zi după ce am vorbit, a discutat cu Dragnea, a stabilit că va urma o altă discuție la ora 12, între timp s-a dus la înmormântarea bunicii sale. Dar cu o jumătate de oră mai devreme, a ieșit Dragnea și a anunțat că Victor Ponta va demisiona. Noi nu am mai vorbit de seara. Am aflat, practic, de la televizor, de la Dragnea, că Victor a decis să demisioneze. Cu mine nu s-a mai sfătuit. Și atunci am demisionat de la MAI, căci mai puteam rămâne interimar, dar nu am facut-o. Am plecat și de la Senat, în ciuda votului favorabil primit de la colegii senatori. M-am sfătuit cu familia mea și am ales drumul cel mai greu, am demisionat, chiar dacă dreptatea era de partea mea.  Apoi am plecat și din fruntea partidului pentru că mi s-au făcut dosare, să fiu dărâmat pe toate planurile.

Vreau să vă spun niste lucruri care pentru mine sunt importante: nu l-am trădat pe Victor Ponta! Întotdeauna am acordat președintelui României sprijinul meu și al partidului, pe proiecte importante pentru țară, indiferent de numele președintelui. L-am sprijinit pe președintele Iohannis să treacă prin Parlament propunerile pentru șefia serviciilor, strategia de securitate. Mi s-a propus, desigur, să fiu prim-ministru plin. Am fost premier interimar, nu l-am trădat pe Victor Ponta. Cu orice preț. Și știți care a fost prețul, știți ce a urmat pentru mine. 

 

57. A venit după aceea “minunata” guvernare Cioloș. Sunt toate datele că nu a fost minunată, ba din contră, a venit cu niște ordine foarte precise din alt spațiu decât cel românesc. Domnul Cioloș nu a avut altă grijă decât să dea acea ordonanță nefastă, întâi ordonanță de sine stătătoare. Văzând că e neconstituțională, că noi am reacționat imediat, a retras-o și i-a inclus conținutul, integral, în Ordonanța 57.  
58. Au băgat-o într-un malaxor politic și financiar.
59. Din păcate, din acel moment, Legea 223 a fost mutilată cu niște modificări care au făcut varză sistemul ei de aplicare. Apoi ne-a lovit și Ordonanța 59, după Cioloș. Dar vreau să depășim capitolul pensii. Deși eu îmi doresc să reveniți în spațiul politic și decizional pentru că, să mă iertați, nu vă ridic nici la plasă și nici nu vă aduc un laudațio, noi, militarii,nu prea avem susținători în momentul ăsta nici din zona  militară, nici din zona politică, nici din zona civilă. Din zona civilă sunt niște șefi de sindicate care recunosc că militarii trebuie să aibă o lege a pensiilor militare, dar foarte mulți realizatori de emisiuni meliță pe ideea de pensie militară specială. Noi spunem că nu e pensie specială, că  denumirea ei e pensie militară de stat, nu, ei bagă pensia militară la grămadă cu celelalte pensii cu adevărat speciale. 
60. Au și ei ordinele și interesele lor. Pensiile militare de stat sunt pensii ocupaționale, știm foarte bine. Ele  reflectă respectul societății pentru acea categorie de oameni – militarii, care aduc prestigiu oricărei națiuni, în speța noastră, România. Și în această perioadă de amenințări, de frământări în care oamenii au nevoie de siguranță, în primul rând cetățenii, Armata reprezintă instituția de bază care ne unește pe toți. Cândva, învățam că Instituția militară este generatoare de conștiință națională. 
61. Trecem acum la un capitol care a fost discutat, supra discutat și va fi discutat – avansările unor civili. Foarte mulți oameni nu înțeleg care a fost ideea de bază a acestei inițiative. E vorba de, ceea ce am numit eu la vremea respectivă “operațiunea coloneii”. E drept, nu au fost numai colonei, că nu au fost avansați civili numai la gradul de colonel. Generali nu i-ați făcut dumneavoastră, că e atribuțiune a președintelui. Care a fost ideea domnule general?
62. Vă spun eu imediat. A fost un atac politic extraordinar la adresa mea. Vă exemplific, fiindcă am fost ministrul apărării naționale și am văzut exact care este situația. Am cerut o sinteză a avansărilor din 90 până în anul 2012, când începuse, repet, acest atac politic murdar. Din 1990 până în anul 2010, avansările în rezervă erau cam între 1700 și 2000 de persoane. Cetățeni români avansați în rezervă.
63. În tot intervalul acesta?
64. Deci media din 90 până în 2010 era între 1700 și 2000 de cetățeni români avansați. Știți foarte bine că gradele în rezervă reprezintă onoare, nu au expresie bănească, nu modifică veniturile celui avansat, iar pentru stat nu sunt cheltuieli. Banul public rămâne neatins. 
65. Nu au expresie bănească, nu e niciun efort pentru stat.
66. Absolut. Deci, în fiecare an se făceau astfel de avansări. Am fost acuzat în mod politic, și o spun încă o dată, în mod murdar, pentru că am fost de acord să fie avansați în rezervă prefecți, primari, președinți de consilii județene, parlamentari sau Guvernatorul Băncii Naționale sau Președintele Academiei Române. Niște neica nimeni, nu-i așa?
67. Au fost și oameni de afaceri și oameni din presă, adică …?
68. Și oameni din presă, da … În primul rând, gradele în rezervă reprezintă o onoare dată de Armată către cei pe care îi avansează, dar,  totodată, și un transfer de imagine și de prestigiu între Armată și acea persoană care, la rândul ei, este un reper într-o instituție. Vă spuneam că președinții de consilii județene, primarii sau prefecții, care sunt reprezentanții guvernului în teritoriu, sunt cei care fac parte din comitetele pentru situații de urgență din zonele lor. Sunt cei care, prin măsurile luate, și dacă sunt buni organizatori, ajută Ministerul Apărării Naționale, unitățile militare din teritoriu, dar, mai ales îi ajută pe rezerviști sau de veterani de război sau  pe văduvele acestora, acolo unde sunt.
69. Cu greutăți mari.
70. Poate că sunt subiectiv, dar vă dau exemplu pe primarul Onțanu. Eu știu ce și cât de mult făcea pentru rezerviști sau pentru veteranii de război. Pe de altă parte parlamentarii fac legi inclusiv pentru Ministerul Apărării Naționale, pentru oamenii lui, activi sau în rezervă. Parlamentarii din Comisiile de Apărare, din Camera Deputaților și din Senat au un rol imens în acest sens. Faptul că era avansat în rezervă de către Ministerul Apărării Naționale îi crea o răspundere, vedea altfel lucrurile, îi  crea o legătură cu Ministerul Apărării Naționale, cu militarii, vorbesc în sensul bun al cuvântului, nu în alt sens. Știți foarte bine că există Colegiul Național de Apărare și au fost ziariști care au predat la acest colegiu. Printre aceștia, celebrul nume Turcescu. Ministerul Apărării Naționale, în speță Academia, Universitatea de Apărare, Colegiul, nu au bani. E un profesorat care se face voluntar și atunci am căutat o măsură de a-i recompensa cel puțin moral pe acești oameni care își consumau din timp și ofereau din experiența lor.
71. Fără cheltuială.
72. Bineînțeles. Mărturisesc că m-a mai animat un gând în această operațiune. Sistemul militar, în general, conținea multiple personalități active și în rezervă dar cu o prezență publică deloc vizibilă. Dar cineva trebuie să iți apere imaginea, condiția, interesele și tu nu îți ești, uneori, de mare ajutor ție. Și atunci o pot face prietenii, dacă îi ai și poți conta pe ei. Dacă sunt și rezerviști purtători de grad, cu atât mai bine, sunt într-un fel camarazi. E o idee bună?

Peste  90% din aceste avansări, vreau să știți, nu le-am făcut eu ca ministru al apărării. Le-a făcut statul major general. Gradele în rezervă pot fi acordate de la gradul de fruntaș până la gradul de colonel și de Șeful Statului Major General, nu doar de Ministrul Apărării Naționale. Eu i-am dat această competență, i-am spus: „de avansările în rezervă te ocupi dumneata”. Poate că am semnat și eu pentru unele avansări care veneau de la asociații, dar, de regulă, peste 90% din aceste avansări nu sunt semnate de mine, le-am lăsat pe masa specialiștilor de la Statul Major General, în speță șefului Statului Major General. Oricum, orice grad acordat chiar și în rezervă presupune “n” semnături, de la verificarea contrainformativă, juridică și așa mai departe, până la întocmirea unui raport. De ce trebuie să îmi reproșez această inițiativă și cui a făcut rău? De ce ar fi Turcescu un colonel onorific mai puțin credibil când era o excelență în domeniul lui? 

Asta a fost logica, dar, atenție, nu doar în perioada cât am fost eu ministru s-au făcut avansări. În fiecare an, începând cu 1990, între 1700 și 2000 de cetățeni români au fost avansați în rezervă și eu zic că a fost foarte bine. Când n-a dorit Armata să-și apropie, să aducă în sânul ei oameni onorabili, oameni care pot să o ajute efectiv prin decizii, atitudini, contribuții, să-și îndeplinească obiectivele? E vorba de o strategie, în sensul bun al cuvântului. O Armată legată de societate, de decidenții politici, de oamenii de mare valoare ai societății își sporește puterea. Guvernatorul Băncii Naționale, domnul Isărescu a fost avansat. Avea și are un cult pentru armată pentru că tatăl lui a murit în război. E un om care iubește foarte mult Armata. Li s-au luat gradele și dânsului și președintelui Academiei Române, domnul Haiduc, care fusese sublocotenent acum nu știu câți ani, zeci de ani. A fost avansat colonel în rezervă al Armatei Române, aducea prestigiu. Nu înțeleg,  atunci de ce i s-a luat gradul. Toate acestea au fost luate politic ca să fie compromis omul politic Oprea care, chipurile, ar fi nenorocit Armata cu aceste avansări. 

1. S-a spus  că, vezi Doamne, respectivii nu ar fi făcut stagiile prevăzute de la un grad la altul… Ştiți că  în vechiul regim, ca să poți să avansezi de la un grad la altu, în rezervă, cei care făcuseră armata, erau chemaţi în niște stagii. Problema e: a făcut cineva stagiile astea?
2. Numai puțin, despre toate aceste probleme tehnice cred că trebuie întrebați cei de la Statul Major General pentru că ei se pricep, nu? Eu știu că este un raport just între studii, vârstă și importanța socială a personalității respective. Totul s-a făcut cu avizele de rigoare. Gradul de general îl acordă președintele României. Președintele Academiei Române care acum 60 de ani fusese avansat sublocotenent, trebuia să primească doar gradul următor, locotenent. Întreb și eu?
3. Da, fără îndoială și era și Președintele Academiei Române, forul științific cel mai înalt al țării.
4. La 80 de ani trebuia să il facă tânăr locotenent …
5. S-a presat pe ideea ilegalității tehnice a avansărilor. Pe ideea asta au mers și succesorii dumneavoastră în funcție care au anulat tot ilegal, după opinia mea, avansările. Dinu Săraru – nepot și fiu de ofițeri, generali, veterani de război, mă întreabă îngrijorat dacă și avansarea lui, de care e foarte mândru, a fost anulată. Sper că nu. 
6. Ați înțeles, domnule colonel, cum din orice se poate face un berbece de lovire politică? Se prăbușeau țara, Armata, cu avansările făcute de mine și de SMG? Până și niște rezerviști nu se mai simțeau bine în gradele lor fiind colegi cu “neșcolițí” ca Isărescu, Haiduc, Dinu Săraru. 
7. Eu contez pe ceea ce ați spus dumneavoastră, pe bună dreptate, mai devreme, că toată această operațiune a vizat creșterea de prestigiu într-un moment de pierdere de imagine pentru sistemul militar, în general. Armata are, într-adevăr, marile ei personalități, are oamenii ei de știință dar care nu sunt cunoscuți, nu sunt vizibili în spațiul public și atunci operațiunea apare ca un adaos de calitate, ca un salt valoric la nivelul rezervei. 
8. Era o perioadă grea pentru armată. Salarii reduse cu 25%, pensii pretins a fi tăiate… Eu v-am spus că am lut niște măsuri extraordinare. Am avansat în grad, ca să repar ceva, din spirit de camaraderie. Căzuse Armata pe butuci, psihologic vorbind. Am avansat în grad peste 30.000 de oameni. Am avansat în funcții dintre activi, peste 40.000 de oameni. Am dat  optimism. Am arătat că Armata rămâne, totuși, o instituție strategică foarte importantă. O Instituţie Naţională care-şi are organica desfăşurată în toate domeniile vieţii sociale, culturale, politice, economice etc.
9. Mie mi-a căzut foarte greu, ulterior, când Turcescu a comis toată comedia aia a retragerii din calitatea de ofițer acoperit.
10. El a arătat livretul militar pe care îl are orice cetățean de la centrul militar de care aparține. Documentul consemna un grad în Armata Română. Povestea  a fost, știți bine, un atac la Ponta. Un întreg război al acoperiților. Prostii politice într-o bătălie politică și într-o campanie electorală intens maculate. 
11. Mai am o singură chestiune, dacă sunteți de acord să o lămurim. Domnul Onțanu nu a fost avansat de Ministerul Apărării general, a fost avansat de Președintele României.
12. Știți cine a făcut propunerea? 
13. Nu.
14. Domnul ministru Meleșcanu. 
15. Iată un amănunt semnificativ. Domnul Meleșcanu este un reper al diplomației românești. 
16. Vă spun că merita din plin pentru tot ce a făcut pentru rezerviștii militari din Sectorul 2, pentru veteranii de război, pentru văduvele de război. Eu știu foarte bine ce spun. Cine îl cunoaște bine, știe că Onțanu este un om de toată isprava, iar calitatea de primar al unui sector din Capitală este o echivalență la gradul de general.  

Vreau să vă spun că merită din plin. Acest om este unul dintre cei mai buni primari (a fost primar 4 mandate) pe care i-am cunoscut în viața mea. Legat temeinic, sufletește, de instituția militară. L-am văzut plângând când asculta Imnul. Eu știu cât respecta și cât respectă haina militară și cât i-a respectat pe rezerviștii militari, pe familiile acestora.

1. Bun, să încheiem capitolul ăsta, cred că rău voitorii nu o să țină seama de el, dar cei care au puțină bunăvoință și înțelepciune vor ține seama de explicațiile dumneavoastră care sunt, întradevăr, valabile. Aș vrea să trec la un capitol la fel de sensibil. Cât îi permite politica, în general, omului intrat în miezul ei, într-o poziție sau alta, să rămână om de caracter. Noi suntem într-un moment acum în care toată lumea spune că nu mai avem nevoie de partide politice, că toate ne-au dezamăgit, că oamenii politici sunt niște bandiți, niște hoți, că au urmărit numai interese personale, numai interese de gașcă, că, mai devreme sau mai târziu, s-au vândut diverselor forțe străine, diverselor entități care ne călăresc, că ne-au transformat în colonie, etc. Panoplia e foarte bogată. 
2. Vreau să vă spun răspicat un lucru. Eu am crescut politic și am căzut politic pe mâna mea. Se putea spune orice despre mine numai faptul că nu mă țin de cuvânt nu, în sensul că pentru mine, cuvântul dat, onoarea și seriozitatea au fost mai presus de orice și am dovedit politic acest lucru de câte ori mi-am dat demisia pentru a bloca erori sau nedreptăți. 

Din păcate, în politică la nivel de vârf nu cred că onoarea, demnitatea și a te ține de cuvânt fac diferența. Din contră. Trebuie să știi să fii și șmecher. Trebuie să știi când trebuie și când nu să te ții de cuvânt ca să câștigi politic. Eu nu am făcut acest lucru. Drumul pe care eu l-am avut și îl mai am în politică, al meu, al UNPR, este un drum greu, foarte greu, dar eu cred că e corect și drept și vom merge, așa, ținându-ne  de cuvânt. Avem în spate fapte, nu vorbe. Sper ca oamenii, militarii, nu uită atât de ușor. 

1. Care sunt riscurile faptului a te ține de cuvânt?
2. Eu puteam lesne să câștig politic, dacă nu mă țineam de cuvânt. La un moment dat, când am văzut că sunt atacat din toate părțile, am făcut un pas lateral, mi-am dat demisia din funcția de vicepremier, din funcția de președinte al unui partid parlamentar, partid pe care îl formasem. Ulterior, m-au ales colegii președinte fondator. Eu, noi, deși am fi putut fără efort, nu am dat jos niciodată un guvern din care am făcut parte și acest lucru l-au recunoscut inclusiv Boc și Băsescu, când a căzut guvernul Ungureanu. Singurii care nu am trădat am fost noi. Oameni de la ei din partid au făcut-o. Noi am stat bloc, ne-am respectat cuvântul dat, fiindcă acesta era brandul meu și al UNPR. Domnule, se țin de cuvânt! Ceea ce nu că e rar, e aproape imposibil în politică. Să mergi așa, să spargi cu capul baricade cum am spart eu, vă spun că e foarte greu, dar așa am reușit să fac un partid de 10% și așa am putut să mă bat pentru drepturile militarilor. Așa veneau oamenii la mine, fiindcă le răspundeam la telefon, țineam legătura cu ei, îi ascultam, le dădeam dreptate în cunoștință de cauză, nu din calcul. 
3. Dacă oamenii ar înțelege treaba asta, acel 10% ar fi mult mai mare pentru că este multă lume doritoare de o asemenea manieră de a face politică. 
4. Cred că e nevoie mai mult ca oricând de un partid ca UNPR.  Militarii au nevoie de un partid serios care se ține de cuvânt și ultima dovadă am făcut-o în momentul în care am văzut că sunt atacat, că  sunt primul om, nu mai vorbesc de fost demnitar, care este trimis în judecată pentru că am stat pe bancheta din spate a unui autoturism neimplicat în accident, pentru ucidere din culpă. Eram în timpul serviciului, fără viteză.
5. Vine rândul acum, foarte curând, al discuției pe tema respectivă.
6. Atunci, în momentul acela, chiar dacă Parlamentul mi-a dat dreptate,      mi-am dat demisia de peste tot. Mi-am spus așa: Mie nu mi-e frică. E corect să plec. Nu vreau să îi încurc pe colegi. Să trag partidul pe care eu l-am creat în astfel de probleme. M-am pus la dispoziția justiției,  fiind că acesta a fost drumul cel drept și nu știu dacă a mai făcut cineva așa ceva. 
7. Domnule general, cei 28 de ani care au trecut de la ceea ce am numit noi revoluție și nu a fost, o să discutăm în final și această chestiune, ne-au arătat un lucru: foarte puțină vreme rezistă înțelegerile în politica românească. 
8. V-am spus mai devreme că noi întotdeauna ne-am respectat înțelegerile.

Normal că ne-am trezit cu oameni din politică care nu își respectă înțelegerile, care nu își respectă cuvântul și doar situațiile politice care se impun. Să te ții de cuvânt presupune foarte multe sacrificii, inclusiv personale. În politică sunt și răzbunări, care uneori pot însemna chiar sfârșit de cariere.

1. În primul rând să nu faci concesii, nu?
2. Concesii mai faci. Concesia este o piesă de parcurs, dar are o condiție – să întărească, nu să strice bazele misiunii asumate. Să nu răstoarne natura cuvântului, a înțelegerii. Ce este negocierea dacă nu găsirea unui raport just, util, corect, între concesii? Dar e o artă să faci concesii. 
3. Dar dacă faci o concesie care dărâmă țara? 
4. Nu am făcut niciodată așa ceva.
5. Vă cred, dar se întâmplă ca eu, alegător, să votez o linie, un program, o directivă, un profil și mă trezesc după două luni, șapte luni, un an, doi ani cu altceva. Exact cu ceea ce nu mi-am dorit. 
6. Tocmai v-am explicat. Eu nu agreez biliardul politic. Nu l-am practicat niciodată. La mine lucrurile sunt clare – da sau nu. Mi-am dat cuvântul, mă țin de el.

Pentru mine, inteligența politică nu este abilitatea de a  manipula.  Eu nu am merite în acest sens, deși, curios, mulți cred contrariul. 

1. Evit să intru într-o discuție cu dumneavoastră în ceea ce privește implicarea “Sistemului”. Eu nu sunt de acord cu ideea de stat paralel, că nu e vorba de așa ceva. V-am spus – este vorba de sistemul intelligence care a intrat asemeni sistemului nervos în toate structurile și în toate domeniile vieții sociale și face, submers, legea. Dar eu vreau să cred că dumneavoastră, ca vicepremier, când ați coordonat intelligence-ul ați coordonat acea parte a lui care se supunea hotărârilor guvernamentale, proiectelor guvernamentale și așa mai departe.
2. Bineînțeles! 
3. Nu am vrut să intru într-o asemenea discuție, dar nu pot să nu observ, ca jurnalist, că sunteți victimă tocmai a faptului că v-ați ținut de cuvânt și ați avut o anumită poziție. Eu înțeleg că sistemul nu v-a perceput ca pe un instrument aparținător, încorporat lui și o spun cu toată răspunderea chestiunea aceasta, deși mulți îmi vor sări în cap pentru asemenea afirmație pentru că ei sunt convinși de contrariul. Dacă ați fi fost al sistemului 100% nu vi se întâmplau cele care vi s-au întâmplat. Ce mai rămâne din prieteniile politice și nu numai în asemenea condiții? Că interesul poartă fesul, nu-i așa?
4. Sunt oameni care rămân oameni și sunt oameni care îți întorc spatele din secunda următoare. Asta este viața, trebuie să ai tăria să mergi înainte.
5. Ați fost în situația să constataţi cum oameni care într-un moment de interes v-au întors spatele după aceea să îi vedeți că vin zâmbitori din nou către dumneavoastră să vă folosească?
6. Cum să nu?!  Prin măsuri politice am ajutat poate mii de oameni. Am ajutat oameni, personal, care ar încăpea pe un stadion de fotbal. Pe unii dintre ei ajutorul chiar îi deranjează și încep să te urască pentru că i-ai ajutat. Eu m-am întors de 4 – 5 ori în viață pe funcții, am plecat și m-am întors și sunt unii care atunci când ajungi iar pe o funcție, parcă te-ai despărțit de ei ieri, vin, te iau în brațe, te întreabă prietenește ce mai faci, nu ne-am mai văzut în ultima vreme…
7. Deși când nu ai mai fost, brusc, nu te-au mai cunoscut, chiar te-au lovit. 
8. În secunda următoare.
9. Ce faceți în situația asta?
10. Mergi mai departe, îi lași, ți-e scârbă. Mai saluți, că ești un om civilizat și mergi mai departe.
11. Încă o întrebare pe linia aceasta. Cât de izolat e cel care ajunge în funcții foarte înalte? Există o izolare a lui? Simte această izolare în raport cu omul obișnuit care era cândva, care avea grupul de prieteni, familia? Mai rămâi același?
12. Depinde de ce îți propui când ajungi în astfel de funcții. Eu întotdeauna mi-am propus să dau maximum. Am muncit, am fost un rob al muncii în detrimentul familiei, al copiilor, din păcate. Pe de altă parte și sistemul este inteligent și dacă poți să duci, îți dă să duci fără măsură.
13. Te stoarce.
14. Intri într-o dinamică. Eram cunoscut ca un om care își duce până la capăt proiectele. Am muncit de am rupt. Plecam dimineața, mă întorceam  acasă noaptea. Intri într-o dinamică cu atât de multe probleme, unele puse inteligent, altele ținând de simplă birocrație. La un moment dat, simți că nu îți mai aparții, te trezești că ești într-o morișcă, nu mai ai timp să umbli cu copilul de mână, cu soția, pierzi aceste obișnuințe atât de firești cândva.   
15. Ajungi să crezi că ești Dumnezeu pe pământ? 
16. Nu știu dacă ajungi să te crezi Dumnezeu pe pământ, cum se spune adesea. Dar ajungi să uiți de tine, de familie, de casă, uiți să te mai bucuri, să mergi într-o excursie. Trăiești într-un ritm alert. 

Nu vreau să pozez nici în erou, nici în martir, dar altitudinea funcției te fură. E greu să reziști. Pe mine m-a constrâns și m-a obsedat nu atât puterea, în sine, cât dimensiunea resimțită a răspunderii. Te simți, uneori, copleșit și poți să exagerezi cu autoritatea fără să-ți dorești asta. Vrei să îți iasă cât mai bine totul, iar cei din jurul tău – vrei să fie ca pe sârmă.   

1. Nu mai răspunzi la telefon oricui.
2. Nu, eu am răspuns tot timpul la telefon. A fost o mare surpriză pentru mulți.
3. Din punctul meu de vedere depun mărturie că de câte ori v-am sunat mi-ați răspuns.
4. Când nu eram în ședință, bineînțeles. Dădeam mesaje imediat. Știu că pe trepte înalte nu se prea răspunde la telefon. Nu e cazul meu. Vă dau un exemplu de intervenție rapidă, directă, a mea. Pe tronsonul super-cunoscut Comarnic – Azuga sunt 33 km care se parcurgeau în 3-4 ore. Din datele de la Poliția Rutieră în ultimii 10 ani își pierduseră viața, dacă îmi aduc bine aminte, 55 de oameni. Fuseseră sute de accidente cu vătămări și distanța se parcurgea în peste 3 ore. În urma unui studiu rapid, în doar 15 zile am schimbat situația. Ponta era plecat în concediu, nu m-a crezut că voi rezolva acea situație și am făcut un pariu cu el. Zicea că este imposibil. În 15 zile am instalat 4 pasarele la o valoare de sub 100.000 euro ca să evit birocrația cu finanțarea care dura luni, ani, până se finaliza.     

M-a ajutat Poliția Rutieră cu sugestiile și planul de fluidificare a circulației. Astfel, 4 pasarele puse – una în Comarnic, două în Bușteni și una în Azuga, 7 treceri de pietoni eliminate și instalate semafoare inteligente cu buton și totul s-a schimbat rapid în bine. S-a câștigat timp. Un lucru esențial, de atunci nu a mai murit nimeni, iar în timp s-a redus, evident și numărul accidentelor. V-am dat un exemplu de obiectiv strategic pe termen scurt, realizat ca la armată. 

1. Ce bine era dacă ați fi putut face măcar o spargere dinspre Valahia către Ardeal printr-o autostradă. 
2. Nu am fost ministru la transporturi. Cine știe, poate că dacă aș fi fost aveam autostrada asta. Mie chiar îmi place să mă laud cu lucrul bine făcut. Eu nu mă apuc decât de ceea ce sunt în stare să realizez. Mă bag unde știu că pot, că nu mă fac de râs. Poate și de aceea reușesc să mă țin de cuvânt. Eu nu am proiecte fanteziste, ci realiste, concrete, pentru realizarea cărora găsesc și instrumentele potrivite și oamenii potriviți. Românul e obișnuit cu înfăptuirile epocale, monumentale și nu mai observă mulțimea celor mărunte, dar întotdeauna atât de folositoare și durabile. Dar am făcut și monumente. Știți cum a murit marele nostru Avram Iancu?
3. A murit nebun, pe o bancă, undeva, la poarta unui creștin, după o noapte petrecută în frig.
4. A murit la 48 de ani, uitat de toți, pe treptele unei cârciumi dintr-un sat. După care, nevoia noastră socială de eroi,  pe bună dreptate, l-a reașezat acolo unde îi era locul. 
5. Ca să ajungă un cetățean român de etnie maghiară să îl spânzure. 
6. Păi, a propos de patrioți … Eu cred că datoria fiecărui cetățean român este să fie patriot. M-a ajutat mult experiența din administrație și cea din politică și am observat un lucru care cred că este esențial: pe scara de bloc, pe uliță, în sat sau pe stradă, militarii îmbrăcați în uniformă, aparținând Ministerului Apărării sau Ministerului de Interne,   indiferent de grade, subofițeri sau grade mai mari, adună lumea în jurul lor. Lumea îi respectă, îi onorează, lucru important. Tocmai de aceea societatea trebuie să înțeleagă ce reprezintă Armata Română, toate instituțiile din domeniul apărare, ordine publică și siguranță națională.   

Poate că pare a aparține altor vremuri ceea ce am spus eu acum, dar România, în tot ce are ea mai bun, mai durabil, este încorporat și rezultatul lucrării, în veac, a militarului român. Ar fi existat România fără multe, dar fără pieptul luptătorilor ei așezat în fața atâtor adversități și agresiuni, ea nu ar mai fi existat. 

1. Şi corupţia, înstrăinarea de bunuri şi resurse, trădarea, sunt mari primejdii. Dar un stat dispare când nu mai are elementul de apărare. S-a practicat o anumită diversiune în sensul acesta. 

S-a făcut mult rău prin prăbușirea imaginii instituției militare și atunci venim la încercările dumneavoastră de a reface această imagine și devine cu atât mai prețios faptul de a te ține de cuvânt ca militar tocmai în structurile de comandă ale statului. Trec la un capitol cu un anumit grad de interes și anume relația dumneavoastră cu președinții. Care a fost relația cu președinții, de unde a început? 

1. Pe domnul președinte Iliescu l-am cunoscut când eram în funcția de președinte al Rezervelor de Stat. Am fost de câteva ori la CSAT pe probleme ale instituției. În anul 2002, am fost și decorat de președintele Iliescu. Mi-a acordat Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de cavaler. Am avut o relație întărită în funcția de prefect al Capitalei, am fost împreună de mai multe ori la activități în București. Am fost un prefect cunoscut, un prefect apreciat.   
2. Ați fost prefect sub președinția domnului Ion Iliescu.
3. Exact. În perioada în care am fost prefect, l-am cunoscut și apreciat pe președintele Iliescu. De altfel, eu i-am respectat pe toți președinții României. Ei sunt aleși de popor. Poporul le-a dat cel mai mare număr de voturi, merită respectul nostru, al tuturor. 

Într-un fel, mai mult decât oricare alt demnitar, președintele țării, tocmai pentru că este ales de o majoritate largă, este o sinteză, cu bune și cu rele, a poporului însuși. Urmăriți cum gândește și ce face în anumite etape, românul de rând, românul comun, ca mulțime și comparați în aceleași etape cu anumite gesturi și opțiuni ale președintelui. Există o evidentă legătură.  

1. Între președinții post-decembriști, domnul Iliescu a avut fără dubii un coeficient de vot extrem de mare. 
2. Nu am fost un apropiat al dânsului, dar mă cunoștea foarte bine. Mi-a dat și sfaturi. E un președinte pe care eu l-am respectat foarte mult. 
3. Domnul Constantinescu? 
4. L-am cunoscut, m-a decorat și domnul Constantinescu. A scris cineva un articol despre mine în care spune că toți președinții mi-au dat stele. Eram director adjunct la Colegiul Național de Apărare și președintele Emil Constantinescu m-a decorat, în anul 2000, cu Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler. L-am cunoscut mult mai bine pe președintele Constantinescu când eram ministru al apărării. Un om serios, un profesor distins, deosebit, un om pe care îl respect și îl apreciez. 
5. Există un context pentru un om al Guvernului mai aparte decât a fi strict membru al guvernului. Mă refer la CSAT care e un Consiliul cu sarcini guvernamentale, dar mai aparte. Cu o anumită putere de decizie și, din acest motiv, eu nu îi cred pe președinții care spun “eu nu am avut instrument pentru a impune ceva”. Dau un exemplu: dacă un președinte ar fi vrut să impună cu pumnul ideea să facem autostrăzi, ca misiune strategică, ar fi avut acest instrument – CSAT-ul putea să impună ideea. Care dintre președinți vi s-a părut mai aplicat, mai la el acasă, în CSAT, pentru că ați făcut parte în calitate de ministru din acest organism esențial. 
6. Am fost în CSAT, am prins doi președinți, pe domnul Băsescu și pe domnul Iohannis. Președintele Traian Băsescu a fost într-adevăr un președinte jucător, cu plusurile și minusurile lui. În viziunea mea, pentru decizii strategice este necesară în primul rând o relație bună între primul-ministru și președintele tării și multă hotărâre ca să îmbini, pe de o parte, interesul strategic al țării, de pildă acela de a avea și noi, în sfârșit, o autostradă care să lege extremitățile României, provinciile ei și doi, de a îmbina și de a ”gestiona” armonios interesele economice ale marilor companii cu interesele de stat. E vorba de un profit reciproc avantajos. 
7. O întrebare de cancan politic: „Îi sufla cineva în ciorbă, în ședințe,  președintelui Băsescu?” Avea cineva curajul să spună domnule nu e așa sau e așa, sau uite vrem așa …
8. Nu, nu îi sufla nimeni, cum ziceți dumneavoastră în ciorbă. Să știți că nici președintelui Iohannis nu îi suflă cineva în ciorbă. Atmosfera în CSAT este o atmosferă bazată pe raporturi de autoritate bine așezate.  A, în CSAT există momente de dezbatere reală, există și momente de controversă. Nu lipsește, totuși, confruntarea de argumente, de viziuni. Până la urmă, însă, hotărârea rămâne, totuși, în dreptul fotoliului cel mai înalt. 
9. Respectul e una, dar dacă se întâmplă un lucru pe care un ministru îl sesizează ca nefiind în regulă …
10. Cum să nu, îl poți ridica în ședința CSAT. Este o ședință cu un anumit grad de solemnitate, dar e o ședință, până la urmă, mai ales când începi să intri în rutina acestor întâlniri.   
11. Deci nu se întâmplă treburi din acestea … pumnul în gură, taci …etc.
12. Nu, mai ales că toate deciziile se iau prin consens. Acum știți și dumneavoastră ce înseamnă, la noi, adesea, consensul, că exprimarea lui nu e legată întotdeauna de părerea proprie, ci de interesul de a nu te așeza curmeziș, chiar dacă ai dreptate. Fiecare președinte își pune amprenta personală. De exemplu, președintele Băsescu folosea următoarea procedură: te chema înainte de anumite probleme la o discuție și te convingea. Sau erau și cazuri când se lăsa convins. La un moment dat, am mai evocat momentul, m-am dus la președintele Băsescu, în 2010, după ce am preluat Ministerul Apărării Naționale și i-am spus: „Domnule Președinte, Armata Română are doar o funcție de general de 4 stele – Șeful Statului Major General. La alte instituții, cu tot respectul, la Interne de exemplu, sunt nu una, nu 10, sunt 15 funcții de general cu 4 stele”. A înțeles situația și mi-a suplimentat statul cu 7 sau 8 funcții de general de 4 stele, 20 de funcții de general cu 3 stele. Lucrurile cât de cât s-au echilibrat. Această discuție nu am avut-o direct în CSAT, ci am mers înainte și am discutat.   M-a înțeles și m-a sprijinit. Sigur, o să sară unii, care nu știu despre ce e vorba și o să spună că de ce e nevoie de atâtea stele pe umerii unor ofițeri? Păi, pentru a conduce categoriile de forțe armate similare cu cele din NATO. Comandamente de arme și mari unități, direcții cu sarcini strategice importante. Nu poți să îi subcotezi pe oamenii aceștia, să-i cobori sub pragul răspunderii lor reale.  
13. E o discuție despre acordarea gradelor, persoane care au ajuns în funcții cu 2, 3, 4 stele, pe perioada activă, au fost depășite ulterior de persoane care nici măcar nu au avut funcție de general. Cunosc oameni care au ajuns la 3 stele, dar care în perioada activă au avut funcții net inferioare. 
14. Am avut, ca activ, funcție de general de 3 stele.
15. Nu mă refer la dumneavoastră, sunt convins că ați avut și există cum         s-ar zice acoperire. Ați avut vreun moment de tensiune cu președintele Băsescu? Se spune că se enervează repede și devine slobod la gură.  
16. Pe mine vreau să știți că nu m-a insultat niciodată. Mă știa de când eram prefectul capitalei. Ne-am respectat. Știam, în schimb, că atunci când mi se adresa cu: “Ce faci, domnule ministru?”, trebuia să fiu vigilent, pentru că avea o problemă cu mine sau era ceva important. De regulă îmi spunea: „Ce faci, Gabi?” 

Am discutat în contradicție referitor la pensiile militare. Nu prea erau mulți bani în perioada aceea. Ne preocupa să plătim salariile, pensiile, nu am avut atât de mulți bani pentru înzestrarea Armatei. Era perioada în care s-au tăiat salariile cu 25%. Cu președintele Băsescu trebuia să ai și un anumit tact. Eu nu sunt prea diplomat de felul meu, dar știam că dacă urmăresc rezolvarea unei anumite probleme, e bine să o discutam înainte și nu în prezența altora, fiindcă exista riscul blocajului.   

1. Era o discuție prealabilă care ducea la o înțelegere. El agrea discuția în doi. 
2. Da și de regulă discuția purtată astfel ducea la o înțelegere.
3. Cu șefii de partide, domnule general, ca om politic și șef de partid ce relații ați avut?
4. Cu mine, repet, era simplu. Toți știau că dacă Oprea își dă cuvântul nu se mai întoarce. E un brand câștigat de mine pe care contez și în momentul de față. Pe unii îi deranjează și i-a deranjat treaba asta. Nu am fost un diplomat, poate era mai bine pentru mine să fiu. Am ridicat și multe probleme, unele de-a dreptul dificile, dar, de regulă, ne-am înțeles în echipele sau coalițiile din care am făcut parte. 

Sigur, o echipă guvernamentală și mai ales o coaliție, nu sunt comuniuni de viziuni, de interese. Sunt diferende care, adesea, par inacceptabile, dar există posibilitatea ca fiecare, în funcția în care l-a așezat coaliția, să facă binele în formula în care îl gândește el. Ideea asta m-a ajutat foarte mult și dacă am reușit să fac, evident bine, s-au estompat, de plăcere sau nu și contrele.  

1. O țară are un complex de interese care ar trebui să fie comune tuturor, indiferent pe ce poziție se află politic. Când cel aflat la putere vrea să introducă o lege care să rezolve o problemă importantă pentru țară, să vii tu pentru că ești în opoziție și să o faci pulbere, cu orice preț, legea aceia, sau să împiedici votarea ei ca nu cumva să se înregistreze cu un succes puterea, este, zic eu, impardonabil. Ați practicat tipul acesta de relație, să nu recunosc când nu sunt la putere adversarului ce a făcut bun, sau chiar dacă sunt la putere să nu îi recunosc opoziției o propunere bună? 
2. Uitați, verificați de câte ori m-am luat eu de cineva, de câte ori am făcut eu mizerii cuiva. Am avut un moment de nervozitate. Eram ministrul apărării și, politic, Victor Ponta m-a atacat că nu fac ceva pentru pensiile militare. Era perioada aceea când și sindicatele erau acolo și știți cât luptam. Mi s-a părut prea mult faptul că mă atacă tocmai pe un subiect în care eram atât de implicat să găsesc soluții, nu am mai rezistat și am mers la tribuna Parlamentului și i-am amintit că i-am dus copilul la biserică și el în schimb nu e corect, nu e drept, că știe foarte bine ce fac. De regulă, am căutat să-mi văd de treaba mea, nu am atacat public pe nimeni, dacă am avut ceva de spus am preferat să mă lămuresc cu persoana respectivă. 
3. Nu ați folosit maniera asta? 
4. Nu am atacat public pe nimeni, eu, Gabriel Oprea. 
5. Mi-e frică de ce faci bine, ca nu cumva un succes al tău să îmi aducă mie prejudicii. E politica românească așa? 
6. Am fost un bun coechipier, dacă am bătut palma cu cineva, am mers până în pânzele albe, fie că am pierdut, fie că am câștigat. De fapt, în felul acesta eu, chiar și pierzând, am câștigat. Și nu o fac pe moralistul.
   

   INTERVIUL VI

   1. La tema trecută voiam să vă mai pun o întrebare: V-ați simțit vreodată urmărit de servicii? Ați avut tot timpul coadă, supraveghere, imixtiune în viața dumneavoastră? 
   2. Domnule colonel, nu înseamnă că dacă într-o anumită vreme am răspuns de servicii, am devenit imun la anumite licențe ale lor. Nimeni nu are această imunitate, nici chiar proprii lor oameni. Unele lucruri le-am înțeles, altele poate nu le-am înțeles. Cu unele am fost de acord, cu altele nu, în sensul că în anumite funcții în stat, ca ministru de interne, ca vicepremier, cred că trebuie să fii, între ghilimele spus, protejat, fie că știi, fie că nu știi. Să spunem că este ceva asumat să știi că în astfel de funcții nu îți mai aparții. Au fost perioade în care nu mai eram ministru și în care am avut sentimentul că sunt, să spunem vegheat, dar nu mi-am făcut niciodată probleme fiindcă niciodată nu am avut ceva de ascuns. Acesta a fost sentimentul meu. Trebuie să ţii întotdeauna seama de faptul că în anumite funcții ești monitorizat. Există mulți, prea mulți, care, “ambetați”- vorba lui Caragiale, de damful unui anume fel de a înțelege democrația, exultă când văd că un premier nordic se duce la cabinet cu trotineta sau cu tramvaiul. Sunt naivi și ușor de păcălit. Să știe ei că serviciile de acolo nu fac rabat de la misiunea lor de a proteja demnitarul, că trotineta aceea era păzită la fel ca o limuzină blindată și că totul nu era decât un joc de imagine. 
   3. Eu am participat o singură dată la o emisiune când a fost atacat SPP-ul foarte tare, uitându-se că serviciul se numește Serviciul de Protecție și Pază. Deci e vorba de protecţie mai întâi! Ei au luat numai partea cu ciomagul, numai paza, pumnul tare si ciomagul, să nu cumva să pățească demnitarul ceva. Ori protecția înseamnă a știi totul despre demnitar ca să poți să îi asiguri o protecție eficientă, inclusiv despre familia lui. Unui demnitar îi pot fi implicați în provocări compromițătoare, cum s-a mai văzut, inclusiv unii membri mai zvăpăiați ai familiei lor. 
   4. Așa este. Cum spuneam, când vrei să miști lucrurile din loc, când te implici total, cum am făcut eu, nu îți mai aparții, ești într-o dinamică. Dacă poți să duci, dacă ești un om eficient ți se pun multe lucruri în spate ca să le rezolvi, repet, uneori în detrimentul vieții de familie.
   5. Și al confortului. Cred că pentru familie, de fapt, este cel mai mare disconfort o anumită supraveghere, pentru că familia, săraca, nu are nicio vină în toată treaba aceasta. 
   6. Supravegherea, faptul că nu mai ești mereu cu familia, nu mai ai viață normală, le lipsești. Nimeni nu iți ridică statuie, ca să fie foarte clar! Așa cum statele, în integrarea lor, își cedează o parte din suveranitate, și demnitarul cedează din autonomia lui familială. 
   7. Domnule general, vă așteptați la recunoștință pentru ceea ce ați făcut bun, mai ales pentru militari, pentru polițiști, chiar și pentru oamenii serviciilor. 
   8. Sincer? Sunt un om cu picioarele pe pământ. Nu visez cai verzi pe pereți. Recunoștința este un atribut al marilor caractere, al acelora care pun mai presus de impulsul meschin, strict individual, faptele celor care le-au făcut bine. 

   Eu nu contez pe o recunoștință venită din sentimente, ci pe o recunoaștere venită din cunoaștere, din analiză, din memoria faptelor, nu din impresionismul instalat de atacurile joase, lipsite de orice argumentare reală, ci bazate pe invenții. 

   1. Eu mă uitam la ce se întâmplă cu Steaua și cu Ministerul Apărării. Și-au dat singuri o lovitură de grație. Mi-e greu să cred că Ministerul Apărării va reuși să pună pe roate o echipă competitivă, de Liga întâi, să dea Dumnezeu, că eu sunt stelist vechi. De unde banii aceia mulți? De unde entuziasm pe gratis? Păcat de uriașul prestigiu al Stelei, unic, în ciuda detractorilor. 
   2. Toată problema este întotdeauna de fonduri. În ziua de azi, fotbalul este o industrie. Vă amintiți când se dădeau 125 lei din salariu pentru clubul Steaua, ca ofițer?  Steaua nu este un subiect minor, de nebăgat în seamă, este pasiunea a milioane de suporteri. 
   3. Nu se suportă succesul la noi. Faptul că Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni, a mai jucat o semifinală și încă o finală ii deranjează pe foarte mulți. Pe cei care se simt mărunți în grandoarea lor imaginară în raport cu aceste realizări. Dar atitudinea asta este valabilă cam pe toată linia unei anume mentalități românești. 
   4. Așa este. Poate că juristul acela, Talpan, are, strict tehnic privind lucrurile, dreptate, dar atâta vreme cât clubul militar nu a fost în stare atâţia ani  să-şi asigure o continuitate în prima ligă şi în competiţiile europene, dispărând temporar din peisaj, iniţiativa lui Becali, pe banii lui, a fost salvatoare. Talpan, dacă lua în considerare şi acest aspect, să-i spunem patriotic, al chestiunii, ar fi declanşat nu un atac dur, rece, ci ar fi căutat o plajă juridică împăciuitoare şi benefică pentru ambele părţi. Acţiunea lui ne- ar fi putut duce la ștergerea participării FCSB din competiţiile externe la care a participat, ajungând până în fazele superioare sub denumirea Steaua. Cu toată victoria lui juridică, dacă UEFA reacţiona asta ne-ar fi adus serioase prejudicii. Câştiga cu adevărat cineva din acest război? Clubul militar sigur nu, Federaţia nici ea, iar Becali ar fi suferit serios, pe toate planurile. Noroc că UEFA a considerat confruntarea ca fiind o afacere internă a fotbalului românesc. Nu ştiu, nu mă pricep prea bine, dar așa cred că stau lucrurile şi rezolvarea nu poate fi decât una care să mulţumească, într-un fel, ambele părţi şi să le unească pentru a face din Steaua ce a fost şi, poate, chiar mai mult decât atât. Bine, gata cu acolada fotbalistică!  
   5. Da, să trecem mai departe…Am ajuns la un moment foarte important al dialogului nostru. UNPR! Partidul, bănuiesc eu, de suflet și de conștiință pentru dumneavoastră. 
   6. Așa este. 
   7. S-a născut la presiunea unei realități sau dintr-o inițiativă și o dorință strict personală? Sigur, ca acoladă, aţi mai povestit anterior câte ceva, dar nu cred că e lipsit de interes să revenim. Nu cred că plictisim…
   8. Am evocat episodul când mi-am dat demisia din PSD, când mi s-a spus să plec. Împreună cu mine au plecat Iordănescu și primarul Onțanu, care era unul dintre cei mai buni primari ai Partidului Social Democrat. În perioada următoare, 25 de parlamentari, deputati, dar și senatori, au venit alături de mine. Aveam biroul la Parlament, la etajul șapte. Erau două cămăruțe în care ne strângeam toți.
   9. Deci nu v-ați apucat să împărțiți milioane, promisiuni, cum s-a vehiculat în spațiul public: Oprea a plătit să îi adune?
   10. Despre mine s-au spus multe lucruri neadevărate. Ce vă pot spune și prietenii și alții care nu îmi sunt prieteni este că eu nu îmi cumpăr cu bani sau altfel simpatiile. Felul meu de a fi i-a convins pe oameni.  Oamenii știau că sunt serios. Am devenit liderul informal al acestui grup de parlamentari format din 25 de colegi deputați și senatori, împreună cu Iordănescu și, ușor, usor, s-a născut ideea să ne organizăm politic. Din istorie știam de partidul generalului Averescu. Un general mare comandant glorios al Armatei Române, dar căruia, după ce a intrat în politică i s-a cam maculat gloria, a început să fie înjurat, cum numai în România se poate. Crease UNR, Uniunea Națională Română, dacă nu mă înșel și atunci am gândit acest proiect fiind inspirat și de mareșalul Averescu. Este cel care a fost pus să semneze pacea cu Germania după celebrele victorii de la Mărăști, Mărășești si Oituz. A fost acea pace de la Buftea. El, nu regele, a semnat, după care am avut norocul că au câștigat Franța, Anglia și așa s-a creat și  România Mare, s-a deschis poarta aceea a istoriei prin care voința noastră a triumfat. Important e că am rezistat până atunci și am rezistat datorită victoriilor celebre de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Mareșalul Averescu, dacă nu mă înșel, este înmormântat la Mausoleu, la Mărășeşti. Într-o seară le-am spus lui Onțanu și lui Iordănescu să facem partid, ca Averescu. Au zâmbit. Erau neîncrezători, dar i-am convins și am construit Uniunea Națională pentru Progresul României. Cineva, un intelectual prieten, mi-a spus, pentru că eu voiam sigla UNR, dur, hotărât, militărește: “Gabi, cred că e cazul să arăți spre ce ne îndreptăm, prin progres spre viitor” și mi s-a părut că are dreptate. Am mai pomenit momentul acesta. 
   11. Sună bine UNPR.
   12. Sună bine Uniunea Națională pentru Progresul României. Prima dată mulți ne confundau cu P.U. N. R.  Apoi lucrurile s-au lămurit. Sigur, cineva ar putea spune că noţiunea de progres e cam tocită, cam prea mult lărgită ca semnificatie, dare eu cred că trăim un moment de blocaj, de încremenire, pe care numai o energie progresistă îl poate desface, îl poate sfărâma.

   Ne-am făcut cunoscuți prin opțiunile și prin acțiunile noastre. A fost un proiect pentru țară, chiar dacă s-a creat la 1 mai 2010 si nu întâmplător. Am trăit momentul lansării în Piața Revoluției. Este filmat. Peste 10000 de oameni au venit din toate județele țării. Atunci, ca să faci un partid îți trebuiau minim 25.000 de semnături din minim 15 judete, am avut atunci 10000 de oameni din toate județele în Piața Revoluției. Pomenesc iar în acest interviu evenimentul pentru că multe partide s-au înființat parcă în taină sau sunt produsul unor hotărâri de birou, de nişă, cum se spune. 

   1. Acum cu trei persoane ai făcut un partid. Nu v-a tentat o așezare mai către zona liberală pentru că Averescu a fost modelul dumneavoastră pe linie militară și pe linia prestigiului acumulat, dar el, ca om aflat între salvatorii țării, nu a avut nici pe departe o opțiune de stânga. Din contră. Nu v-a tentat zona liberală? 
   2. Vreau să fac o precizare, dacă vreți, ideologică. Eu nu plec în intențiile mele de la teoriile clasice ale stângii. Adică nu vizez și nu vizam un socialism doctrinar aplicativ. Pentru mine, stânga privește marile probleme sociale și extrem de grave ale României și ale românilor. Sunt probleme generate de ieșirea din stângismul rigid al perioadei antedecembriste, pe de o parte și pe de altă parte, generate de tot ce s-a întâmplat rău în ultimii 30 de ani. Dreapta, oricât de eficientă prin alte părţi, nu poate, nici pe departe, să rezolve totul. Vă dau o mulţime de exemple privitoare la măsuri de stânga luate de liberalismul românesc, pentru că nu întâmplător liberalii erau etichetaţi ca fiind cei “roşii”. 

   Aud mereu vorbindu-se de populism, când e vorba de măriri de salarii şi de pensii… Pai când avem o ţară cu un potenţial material şi uman atât de bogat, e populism dacă aducem oamenii mai aproape de limita minimei decenţe? Să fiu iertat – ce membri UE suntem noi, cu venituri la populaţie de nivel bananier? Mai pot aştepta eu, decenii, pentru ca iniţiativei private româneşti, înecată în oceanul favorizat al investiţiei străine, să i se facă locul menit pentru a instala o prosperitate reală, cu pecete românească? Nu! Eu cred că lucrurile, chiar dacă nu plac pe un anumit palier, trebuie un pic forţate. Nu e vorba aici nici de stângism, nici de populism, ci doar de grijă reală faţă de bietul român care nu mai iese din nevoie, ba chiar , din disperare, se instrăinează de Ţară. 

   Eu cred că am îmbinat bine lucrurile. În primul rând, noi am fost membri ai Partidul Social Democrat, și eu, și Iordănescu și Ontanu. Nu ne-am dus la Partidul Social Democrat întâmplător, chiar avem valențe sociale de stânga. E bine să gândești cu capul întotdeauna, dar e bine să gândești și cu inima, câteodată, anumite probleme.

   1. Cat România se va confrunta cu problemele cu care se confruntă și va avea acest loc destul de jos între țările Uniunii Europene, nu va putea să evite o politică efectivă de stânga. Deviza dumneavoastră a devenit suport politic, pilon politic: interesul național și dialogul social.
   2. Așa este, vorbeam de ideologie, de filozofia noastră de partid. Partidul a fost întotdeauna un partid cu o disciplină internă de tip militar, în sensul bun al cuvântului. Primordial este interesul național și de stat. Toată lumea, toți politicienii vorbeau apoi numai despre interesul național. Dacă ții la țara aceasta încerci să faci ceva pentru ea, dincolo de vorbe, de promisiuni electorale. 
   3. Cu cât apar mai multe probleme legate de exploatarea resurselor naturale, umane, apropo de anumite entități investitoare, cu atât mai mult problema interesului național se pune mai acut, pentru că apar chestiuni care ne dezavantajează net și care indică faptul că interesul național nu a prea stat în fruntea politicii românești. 
   4. Am plecat cu acest proiect din Piața Revoluției în data de 1 mai, în prezența a 10.000 de oameni și am trecut printr-o perioadă foarte complicată. În decembrie 2009, am fost numit ministrul apărării naționale, tocmai în acea conjunctură economică cruntă. Am pus umărul la asigurarea stabilității și nu a fost deloc ușor. Atunci România nu s-a prăbușit din punct de vedere financiar. Puteau fi luate, totuși, măsuri să nu se taie salariile și cu siguranță s-ar fi găsit și alte soluții. A fost foarte complicat să faci parte din guvern în acea perioadă. Până la nivelul lui 2015, în 5 ani, UNPR a ajuns un partid cu 500 de mii de membri. În 2014 ne-am reînscris cu 365.000 de membri de partid în Registrul partidelor politice, pe bază de semnătură. Ne propusesem 1 milion de membri de partid. Așa cum știți, eu aveam în vara anului 2015 aproximativ 32 la sută din încrederea românilor, iar partidul peste 10%. 
   5. Ați avut o miză economică în materie de investiții, de industrie? 
   6. Miza mea ca vicepremier pentru securitate națională a fost domeniul securității naționale. 
   7. Deci în momentul acela v-ați ocupat mai mult de domeniul securității naționale, dar partidul avea o miză a lui economică? 
   8. Una din mizele partidului a fost să ne batem pentru drepturile militarilor. Marea noastră bază sunt militarii din Ministerul Apărării Naționale, polițiștii, jandarmii, pompierii…Dar drepturile se acordă pe bază de resurse, iar resursele sunt produsul unei economii sănătoase, în interiorul căreia să funcţioneze răspunderea, nu corupţia şi comisionul ocult. Din păcate, partidului nostru împrejurările nu i-au oferit o anvergură a răspunderilor  guvernamentale care să îmbrace şi domeniile de activitate social–economică de mare productivitate. Poate că viitorul ne va oferi oportunitatea şi atunci ne vom demonstra competenţele, vom proba că avem idei cu mare potenţial înfăptuitor. 
   9. Aveți printre devize combaterea interesului de grup? Apropo de maniera de conducere a partidului – aveți un vestiar, ca la fotbal, unde “jucătorii” principali să aibă un cuvânt greu, sau “antrenorul”, adică președintele, este totul? El dă directiva, dă ordinul, pentru că vorbeați de nuanța militară a partidului. 
   10. Scuzaţi-mă, dar de ce ar fi rău interesul de grup dacă grupul este alcătuit din oameni de bine? Intr-un sistem militar există, bineînţeles, o căpetenie, un comandant, dar acesta e flancat şi ajutat de un stat major. Militarizarea este o metaforă care sugerează propensiunea pentru organizare atentă, pentru disciplină internă,  dar asta nu înseamnă că se exclud dialogul, cooperarea, consultările. Datorită acestui lucru mi-au stat aproape colegii și m-au respectat foarte mult și mă respectă și în ziua de azi.

   Au rezistat atacurilor la adresa mea. Nu au crezut nicio clipă minciunile lansate în spațiul public. S-a spus că am cumpărat o mașină pentru DIPI, în regim secret, dar în anul acela cumpărasem peste 7000 de mașini, ca dotare pentru poliție. Am mers în fața Senatului și am spus că vreau să fiu cercetat. Că nu mă ascund în spatele imunității. A fost accidentul acela nefericit, teribil. Cât am fost ministrul apărării, timp de 30 de luni, am mers cu mașina proprietate personală, nu aveam nevoie de mașină de serviciu. La Interne mi s-a spus: domnule ministru, la Interne sunt alte reguli, alte amenințări. Eram și vicepremier pentru securitate națională și aveam în dispozitivul de însoțire o mașină de poliție, cum au avut toți miniștrii de interne. După acel accident, în mod politic, vă asigur, au început atacuri pentru că trebuia să plecăm de la guvernare. Colegii, în Senat, mi-au dat un vot de neîncepere a urmăririi penale. Sunt primul om din lume trimis în judecată pentru ucidere din culpă, în condițiile în care eu nu am condus mașina, iar mașina nu a fost implicată în accident. Mă aflam pe bancheta din spate și eram în timpul serviciului. M-am gândit bine, m-am consultat cu familia și am hotărât că nu trebuie să planeze asupra mea acea acuzație și mi-am dat demisia din Senat, spunând că îi rog să mă cerceteze pentru că nu am nimic de ascuns și sunt nevinovat.

   1. Ati încuviințat într-un fel sau altul episodul acela cu integrarea în partidul domnului Traian Băsescu, PMP? 
   2. Sub nici o formă. Era perioada în care m-am retras de la partid. Speram, eventual, să se facă o alianță pe baza unui proiect politic solid, dar a fost o perioadă neagră, ce să mai vorbim.
   3. Sunt discuții că nu sunteți străin de această integrare care a avut oarecum menirea să scoată din impas partidul care rămăsese fără lider?
   4. Cum să scoată integrarea aceasta nestatutar operată, din impas, partidul? Era un partid de 10 la sută când eu, brusc, am demisionat pentru că așa am simțit că trebuie să fac.
   5. Dumneavoastră erați axul.
   6. Nu m-am gândit în momentele acelea că va fi un recul atât de mare, plus că nu am mai vrut să fac politică, ca să fie foarte clar, în momentul când am văzut cum sunt vânat. Nu cred că a mai făcut cineva ce am făcut eu, să își dea demisia din Parlament, unde avea protecția imunității. Nimănui nu-i place să fie chemat în instanță, mai ales când are conștiința curată. Drumul pe care l-am ales, e un drum greu, dar corect, consider eu. Sub nicio formă eu nu am fost de acord ca UNPR să fuzioneze cu un alt partid, în speță cu PMP-ul domnului Băsescu. Fuziunea nu e realizată, în schimb cei care au beneficiat, ca să fie foarte clar, sunt domnul Băsescu și PMP. Nu ar fi intrat niciodată în Parlamentul României, PMP, fără voturile UNPR, chiar cu mine plecat. UNPR i-a adus voturi suficiente și prestigiu pentru ca PMP să intre în Parlamentul României.
   7. Dar când ați revenit, când ați refăcut legăturile cu structura teritorială, ați regăsit disponibilitățile de altădată, oamenii de altădată, sau e multă absență? 
   8. Oamenii mei de bază au revenit, s-au întors. Normal că am luat-o  aproape de la zero, ca să spun așa, dar având organizații în fiecare județ. Să știți că mii de militari așteaptă ca o forță să le preia problemele care nu sunt deloc puține. Și de aceea am înființat Uniunea Militarilor și Polițiștilor Mihai Viteazul. 

   Am fost în cea mai bună perioadă politică și ca experiență profesională în funcția de vicepremier pentru securitate națională. Efortul nostru s-a concretizat în legi foarte bune pentru militarii din tot sistemul de securitate națională, din Ministerul Apărării, pentru polițiști, pentru jandarmi, pentru pompieri. Cine de atunci a mai făcut ceva bun? Da, au apărut ordonanțele 57 și 59 și atacurile la drepturile obținute de militari prin lege s-au întețit până la a fi definite ca furt. 

   Plecând de la faptele noastre, noi ne bazăm pe toți patrioții români, în general, și ne bazăm, în special, pe toți militarii din sistemul de securitate națională, care știu că noi am făcut ceva pentru ei și vom mai face. O națiune este în siguranță dacă militarii au asigurate drepturile și primesc respectul cuvenit condiției lor de la societate.  

   1. Din păcate, noi, SCMD-ul, am suferit pe pielea noastră când ni s-a contestat ideea înființării. Avem și azi camarazi care mai cred că e dezonorant, ca militar, să te organizezi politic sau sindical, deși suferă efectul unor pierderi considerabile, desi au apărut directive europene, NATO, care permit inclusiv integrarea în partide politice, cu niște limite pentru că acolo unde începe datoria militară se termină, evident, fără mofturi, politica. 
   2. În momentul de față, în România, rezerviștii se pot înscrie în partid, dar activii nu. Ei pot însă aprecia cine se bate pentru drepturile lor și pot, deci, să voteze cu acel partid care se bate pentru ei.
   3. Rezerviștii, da, şi împreună cu familiile reprezintă o masă importantă. PSD-ul, la vremea respectivă, a greșit, a pierdut o masă foarte importantă de votanți. 
   4. Sunt peste 1 milion de voturi.
   5. E vorba de 1 milion de conștiințe. Militarii nu sunt oricine pe lumea asta. Misiunea lor este apărarea patriei. Să nu uităm la numărătoare familiile – soții, copii, părinții, rudele – care de regulă sunt cu ei. 
   6. De aceea spuneam că oameni îi respectă pe militari, îi privesc cu admirație, le cer sfaturi. 
   7. Avem șefi de Ligi care din nefericire mimează implicarea și, deși sunt loviți în interesele lor, deși văd ce se întâmplă cu țara și cu resursele se pierd în nesfârșite dezbateri sterile, tocmai pe placul acelora care le vizează drepturile. 
   8. Cred că unii se tem cu adevărat de ideea că militarii s-ar putea implica politic, că s-ar putea organiza, în stilul lor, politic, aici este toată chestiunea.  Dincolo de liniile generale politice ale unui partid în ceea ce privește proiectul de țară, noi suferim la capitolul legislație de câteva neajunsuri. Nu avem o lege clară în ceea ce privește protecția resurselor naționale. Nu avem o lege clară în ceea ce privește raportul forței de muncă românești cu investitorul străin. Carrefour-ul este la fel de productiv în România ca în țara de origine. De ce, atunci, un angajat român primește salariu o pătrime din cât primește un francez? 

   Și a treia chestiune, poate cea mai gravă dintre toate, este poziția cetățeanului în raport cu statul. La noi, cetățeanul este nesemnificativ. Vom trăi și noi în situația când, dacă statul are o datorie față de cetățean și cetățeanul o datorie față de stat, statul va plăti primul? Noi avem situații când milioane de cetățeni plătesc facturi, impozite, taxe, dar  când au și ei de recuperat  bani de la stat, nu pot. E acută nevoie de o lege clară a raportului cetățean – stat. Până nu refacem prestigiul cetățeanului în raport cu statul, nici cetățeanului nu putem să-i cerem să fie mai corect, mai fidel normei, mai cu conștiință. Omul emigrează în zone unde mediile respective îi oferă mai multă normă, mai mult drept. Se pare că peste 20% din forța noastră de muncă, a României, este plecată în străinătate.

   1. Din forța de muncă profesionalizată. Este o pierdere enormă. Cum v-ați ales oamenii cu care ați lucrat? 
   2. Poate fiind și subiectiv, în ministerele în care am lucrat ca ministru, la prefectură, de regulă am lucrat foarte bine cu militari ca și mine, cu ofițeri de justiție militară, cu magistrați militari, dar am lucrat și cu colegi care nu erau militari. Profilul moral pe care îl agream era să fie serioși, să se țină de cuvânt, să aibă disponibilitate la greu, să muncească. Nu e ușor, e un sacrificiu. Cu o astfel de categorie de oameni serioși și integri, hotărîți, care se sacrifică în detrimentul familiei. După ce mi-am dat demisia și am plecat odată cu Ponta, după momentul “Colectiv”, eu mi-am făcut puțină ordine în viață, în sistemul de valori. 

   Mi-am văzut nepoții zi de zi, i-am luat în brațe, mi-am petrecut timp cu ei,   i-am dus în parc, am stat lângă soție. Așa cum am mai spus, în perioada 2014-2015 nu mi-am luat nici o zi de concediu, a fost o dinamică extraordinară. Copiii erau supărați pe mine. Îmi pusesem la grea încercare căsnicia. Soția a vrut să divorțeze. Copiii mi-au reproșat, într-un consiliu de familie că, practic, lipsisem din viața lor, în ultimii doi ani, aproape total. Atunci am înțeles cu adevărat ce am făcut. Le-am cerut iertare soției și copiilor. Mi-am salvat căsnicia. Le-am făcut donații de bună credință copiilor. Eu mi-am păstrat mai puțin cu soția. Astăzi privesc altfel viața și sper să devin mai înțelept din punctul acesta de vedere. E ceva deosebit să stai alături de nepoței, să-i privești, să îi iei în brațe, să faci parte din nou din familie.

   1. E o reîntoarcere către zona profund umană.
   2. Știți că se spune că nu contează ce faci, ci ce se spune despre tine că faci. Manipularea, în media, din păcate, poate fi extraordinară. Poți să muncești eficient de dimineață până noaptea, în mod inteligent, dacă tot ce construiești îți este năruit foarte ușor, printr-o simplă manipulare. Nu mi-aș fi putut imagina că voi fi subiectul unor atacuri de o virulență extremă și desfășurate cu o frecvență riguros programată. Am fost așezat sub un maldăr de etichetări nejustificate. V-am povestit drumul meu, al celor din jurul meu și ați văzut cât de “profitor” am fost. Real, mai mult am salvat, am sprijinit, am consolidat. 
   3. M-am întâlnit cu foarte mulți oameni fosti directori de întreprinderi, fosti directori de șantiere, ingineri șefi, oameni implicați în marile proiecte naționale: Casa Republicii, Canalul, combinatul de la Călărași, centralele electrice, etc. Fuseseră împinși în anonimat și, sub ochii lor, ceea ce realizaseră în ani de efort uriaş, îmreună cu mii de muncitori, proiectanţi, ingineri,  se dărâma,cu furie inexplicabilă. Buldozerele rădeau munca lor. Oamenii erau în pragul unei morți sufletești. Nu înțelegeau cum se poate să fi muncit degeaba. Au fost înlăturați pentru că au fost considerați exponenți ai puterii doborâte? Ei ajunseseră directori pentru că își făcuseră treaba, pentru că au fost buni, pentru că au contribuit esențial la ce se făcea atunci. Recunoștința este mare lucru și faptul de a îi recunoaște unui om meritele ține de forța unui caracter, chiar dacă vorbim de oameni simpli. 
   4. Eu intotdeauna, în momentul în care preluam o funcție, le spuneam celorlalți că pretind respect. La Apărare, la Interne, am creat consilii ale foștilor miniștri. Organe consultative de sprijin pentru ministrul în funcție. La apărare am oferit posibilitatea și pentru fostii șefi ai Statului Major General de a merge în locațiile Armatei, la munte, la mare, să fie ajutați, pentru că erau oameni care au făcut ceva pentru Armată în funcțiile lor, aceasta înseamnă respect. Am realizat cele două monografii – a Ministerului Apărării și a Ministerului de Interne. Mi-a plăcut să-i respect pe cei care au fost în funcții. 

   M-am bătut pentru drepturile oamenilor, nu am făcut plângeri penale, ci am căutat rezolvări. În situații critice, am căutat să îndrept lucrurile, să ajut, să câștig respectul subordonaților și asta se face doar prin exemplul personal. La Armată, la Interne, sunt profesioniști, sunt oameni ce nu pot fi duși cu vorba. Nu-i păcălești. Mi s-a spus că am o imagine de dur. Păi, dacă ești corect, dacă nu tolerezi lingușeala, șmecheriile, ești dur și ești rău? Ştiu, sunt conştient de faptul că, în urma ta, imaginea ţi-o fac nu cei împreună cu care ai construit, cu care ai schimbat în bine, ci aceia, destui din păcate, pe care simţul datoriei nu i-a vizitat, pe care nu i-ai înălţat pentru că nu–şi revendicau înălţarea pe fundament de fapte ci, mai degrabă, pe false merite, inventate. După ce ai plecat şi nu îi mai poţi lua la rost, gurile lor devin obuziere îndreptate spre tine, cu proiectile de venin. Mai este o categorie care te calcă în picioare – aceea a frustraţilor care, cantonaţi din vina lor în pozitia de a nu mai putea promova vreodată, consideră că fiecare functie şi fiecare grad primite de tine li se cuvenea lor, ba chiar le-ai furat într-un fel de la ei. N-am ştiut până în anii din urmă cât de pandemice şi de periculoase sunt bolile astea sufletesti şi de conştiinţă. 

   1. Cunosc bine efectul lor. Le-am fost şi le sunt şi eu victimă… Ați apărut foarte puțin în presă, în interviuri, în emisiuni.
   2. Da, să vă spun de ce. Mi s-a părut corect ca în funcțiile pe care le-am avut să fiu mereu în acțiune. La apărare fiind, să merg peste tot unde, din păcate, au fost catastrofe, inundații, să sprijin misiunea de intervenție direct. La Interne erau comandamentele operative pe care le făceam cu prefecții. Aceasta a fost viziunea mea – să stai la televizor mai puțin, să vorbești mai puțin și să faci mai mult. Așa am făcut toată viața. În ultimii trei ani, nu am ieșit aproape deloc pe sticlă.

   Iată, însă, că am greșit considerând că faptele au de la sine vizibilitatea lor. Am considerat că e de ajuns să te implici. E clar că nu e așa. Mă uimeau anumite persoane din anturajul, să zicem, al puterii care turteau pernele fotoliilor din cabinete, iar serile, pe la televiziuni anunțau izbânzi epocale. Culmea – nu le-a prins rău. Nu știu, poate că vor fi și stimulat în vreun fel aparițiile, înţelegeţi ce vreau să spun… Poate că eu nu mă las încă pe deplin convins de rolul imaginii, al relațiilor publice, desi teoretic, știu ce valoare au. O să mai lucrăm la acest aspect pentru a se cunoaște ce am făcut real.  

   1. Atenţie, vă spun ca profesionist în domeniu – imaginea este, adesea, cel puţin la fel de importantă ca făptuirea, dacă nu chiar mai importantă, pentru că pe raportul faptelor tale se înghesuie să semneze, ca realizatori,mulţi, mai ales după război, cum se spune. Un foarte important personaj al unui stat major acţional este ofiţerul însărcinat cu relaţiile publice şi comunicarea. Observaţi cum stau lucrurile la americani, de pildă. La noi comunicatorul e marginal ca rol…Am văzut acele interviuri cu Gâdea. 
   2. Le-am dat câteva mesaje. Din respect. Era și momentul unei adevărate vânători mediatice.

INTERVIUL VII

1. Am ajuns la capitolul atacuri la adresa dumneavoastră: directe sau indirecte. De multe ori sunt folosiți colaboratori. Întâi se crează un cerc în jurul demnitarului respectiv ai cărui oameni sunt atacați pentru ca apoi să se ajungă la el, la atacurile directe. Sunteți bogat la capitolul acesta, la capitolul atacuri?
2. Întotdeauna, în momentul în care urci anumite trepte ierarhice, trebuie să te aștepți și la astfel de “bucurii”. Pe de o parte, așa este natura umană, dominată de frustrări și invidii. Vă spuneam asta mai înainte. Alteori se întâmplă să comiți și greșeli personale pe care societatea ți le amendează. Dar sunt și atacurile calculate, organizate, direcționate în funcție de ce interese deranjezi, de cui îi creezi probleme din funcțiile pe care le ai. În jurul Rezervelor de Stat erau tot felul de interese. Al rezervelor, fizic vorbind. Acolo, însă, instituția era mai ascunsă, mai acoperită, ca să spun așa, pe linia securității naționale. 

În momentul în care intri, însă, public, la vârf, începând cu funcția de prefect al Capitalei, de exemplu, devii cunoscut, apar contrele. Nici nu știți ce interese se joacă la nivelul Capitalei, cu bugetul ei însemnat. Eram general activ și poate se înțelege de ce mi-am făcut o echipă de militari. Erau atacurile zilei, noi reprezentam guvernul PSD. Tot timpul sunt și laude, dar și atacuri în presă, dacă greșești. Se vânează greșelile. Am răspuns prin felul în care ne-am făcut datoria. Am avut o echipă de militari și când am fost ministrul administrației, în anul 2003, an preelectoral. Am prins anul 2004, an electoral, cu atacuri masive în presă, o nebunie întreagă. Se dezlănțuise Traian Băsescu. A fost un episod: la un moment dat eram un fel de curea de transmisie între premierul Adrian Năstase și primarul Traian Băsescu, fiind eu prefect la București, ulterior ministru. A fost o întâlnire între Adrian Năstase și Traian Băsescu în care i s-a propus lui Traian Băsescu să facă o alianță cu Partidul Social Democrat. El era președintele PD. În perspectiva istoriei politice, ei au plecat de la același partid, când s-a desprins PD-ul cu Petre Roman de FSN – partidul lui Ion Iliescu. Au discutat. Propunerea era să candideze pe o alianță comună și să fie primarul general al alianței PSD-PD. Până la urmă nu s-a realizat această înțelegere și a avut loc disputa de la președinție. Băsescu a prins aripi ca să spun așa. Alianța DA, la locale, venea pe un vânt prielnic, era împinsă de la spate, a fost cam la egalitate cu PSD-ul. Victoria din primul tur a lui Traian Băsescu la Capitală a lăsat impresia că este un câștig de etapă la alegerile locale și atunci Adrian Năstase a făcut un lucru extraordinar: a mers prin țară, total atipic. Nu mai venea cu alai, mergeam cu el, nu știa nimeni că venea. Mergea în casele oamenilor. Oamenilor nu le venea să creadă când le intra pe ușă. Mergea în fabrici, în intreprinderi, la ferme, fără să anunțe că vine. Se trezeau cu el acolo și oamenii erau uimiți, dar și bucuroși. A dormit în casele oamenilor, dădea interviuri, seara se întâlnea cu organizațiile locale de partid. Toate aceste lucruri au creat legende, au creat o empatie și astfel a castigat alegerile. Pentru prima dată un partid politic din România, după anul 1990, a câștigat de două ori la rând alegerile, în anul 2000 și în anul 2004. La alegerile generale mă refer. S-au făcut și greșeli, după părerea mea. Nu eram eu strateg, dar eram în cercul zero. Poate a fost sfătuit greșit. Atunci a fost îndepărtat PRM-ul. Pe baza unor înțelegeri, se făcuse guvernul viitor cu UDMR. A fost o întâlnire la Târgu Mureș cu Marko Bella, care ne-a creat, mai ales în Ardeal, anumite probleme. S-a radicalizat foarte mult PRM-ul care fusese exclus. Cu toate acestea, au fost câștigate alegerile generale. Din păcate, a pierdut, apoi, cum se spune, finala. A pierdut alegerile prezidențiale. A câștigat Traian Băsescu. În legătură cu asta, îmi amintesc un moment… Era ziua alegerilor, în 2004, când Adrian Năstase a câștigat în primul tur. Eram la guvern și am fost anunțat că premierul pleacă de la sediu. Am coborât, el era sub estacadă, la ieșirea din clădire. Ploua. Nici nu a întors capul, dar a știut că sunt acolo și mi-a zis: Gabi, știi ce mi-a spus Băsescu azi? Mi-a spus că dacă eu nu l-am băgat în pușcărie până acum, o să mă bage el pe mine în pușcărie.

În 2014, când știam că este o perioadă grea pentru Adrian Năstase, am mers să-l vizitez, în Vinerea Mare. Era respectat de toată lumea și acolo. Și în încăperea în care se afla mi-a zis: Eu sunt gazda aici. I-am răspuns: Nu, domnule prim-ministru, nu puteți fi gazdă în pușcărie. Fusesem sfătuit să nu merg să-l vizitez, având în vedere faptul că eram vicepremier și ministru de interne. Am mers să-l văd și sunt convins că vizita mea i-a făcut bine, l-a întărit.

1. La noi lupta politică a rămas preponderent la nivelul atacului la persoană. Nu e o luptă de idei, de programe. 
2. Să nu restrângem, în orice țară sunt atacuri la persoană. Cu cât urci scara în instituțiile de forță, sunt atacuri. E aproape imposibil să te ferești. Primul lucru e să nu ai firme, să nu faci afaceri. Pentru că nu mi s-a găsit nimic semnificativ utilizabil, la capitolul acesta, nu m-am înfruptat din banii publici, cum se spune, am încasat două dosare de alt fel: unul pentru că a cumpărat serviciul secret al Ministerului de Interne o mașină în anul în care am cumpărat, de fapt, ministerului, peste 7.000 de mașini. În Hotărârea CSAT care aproba acele achiziții, se vede clar că au avut dreptul să cumpere și mașina respectivă, care e în garaj la Interne, nu în garaj la mine acasă. Toate serviciile cumpără în regim conspirat, de serviciu secret, astfel de mijloace. Se vor limpezi lucrurile. Al doilea dosar – un accident rutier. Am fost trimis în judecată pentru ucidere din culpă. Sunt primul demnitar din lume care este trimis în judecată pentru ucidere din culpă în contextul în care se afla pe bancheta din spate aunei masini neimplicate în accident. Nu am ieșit nici eu, nici mulți cetățeni de sub influența absurdului acestei făcături. 
3. La ce dispozitiv aveați dreptul pentru deplasări, în calitatea pe care o aveați în momentul acela?
4. Nu vreau să discut de funcția de vicepremier pentru securitate națională. E limpede că nu atât omul care o ocupă temporar e foarte important cât funcția în sine este prevăzută cu protecții speciale. Vă dați seama ce informații se dețin la nivelul ei și o răpire, de exemplu, vă dați seama cu ce s-ar solda. Dar eram și ministru de interne. Toți miniștrii de interne, conform reglementărilor în vigoare în minister aveau un dispozitiv de însoțire – o mașină de poliție. Mașina de poliție era pentru protecție și pentru fluidizarea circulației. Eu, la Armată, v-am mai spus, 30 de luni cat am fost ministru al apărării, am mers cu mașina mea, pe banii mei, așa am considerat. La Interne mi s-a spus că sunt alte reguli, că sunt amenințări, vulnerabilități și că trebuie să merg însoțit de această mașină.Nu știu, chiar e nevoie să explicăm de ce e necesară o o astfel de protecție, nu doar pentru un vicepremier care răspunde de securitate, ci și pentru ministrul unei instituții care face 24 de ore din 24 descinderi în forță, cercetări, rețineri, care aplică sancțiuni și amenzi, unele foarte mari? Ce trebuia? Să mă mut cu familia într-un cort, în Parcul Operei și să umblu de colo colo, pe străzi, fluierând? Dacă peste tot în lume există, preventiv, nu cu accent pe persoana fizică, acest tip de protecţie, la noi de ce ar fi altfel? Pentru că nişte jurnalişti seduşi total de nişte principii nerealiste în raport cu lumea noastră dominată de violenţă, de terorism, de provocare, la mai tot pasul, vor aşa? 

Eu am fost trimis în judecată pentru că trebuia să plecăm de la guvernare, iar în dosar se spune că eu am determinat prezența motociclistului în seara de 20 octombrie și că eu i-am determinat viteza. 

R Cine stabilește din ce se compune această însoțire? Cine dă ordinul ca aceasta să se compună din mașină, motociclist, etc? O face ministrul de interne?

18. Nu, domnule, sub nicio formă nu face așa ceva ministrul. Chestorul Voicu, șeful Poliției Capitalei și Șeful brigăzii Rutiere, care, printr-un ordin scris, printr-un plan de măsuri semnat și aprobat, în baza unor competențe, au creat acest dispozitiv. Se știa în permanență programul meu de a doua zi. De exemplu: mergeam la guvern la 11:00 și ei stabileau durata, traseul, viteza, spunând: “să coboare domnul ministru la 10:45”. Eu sunt un om punctual și coboram fix la 10:45 și eram la 11 la guvern. Nu eu stabileam detaliile și nici nu mă interesau astfel de lucruri. Am avut în ziua aceea fatidică trei evenimente importante: ședința de Guvern, era 20 octombrie, după aceea am mers la Cotroceni, unde m-am întâlnit cu domnul președinte Iohannis, am ieșit de acolo la 17 fară ceva și urma întâlnirea de la 18.30, la SRI Băneasa, cu conducerea instituției. M-am dus acasă, lângă Palatul Cotroceni, unde locuiesc. Am luat masa cu familia și am plecat spre SRI. Am ajuns, reiese din rechizitoriu, din cercetarea procurorilor, la 18 și 20. Am stat acolo aproximativ 30 de minute. Am plecat în jurul orei 19:00. Ce am înțeles și ce am văzut din declarațiile din rechizitoriu – că nașul motociclistului era cel care conducea dispozitivul, cel de pe mașina de poliție, care i-a spus că s-ar putea să plouă și să părăsească misiunea. Motociclistul i-a spus că rămâne, totuși, în dispozitiv.
19. Deci a fost un act de hotărâre personală al agentului respectiv.
20. Poate și un act de destin. Nașul lui i-a spus: Poate plouă, hai, du-te!”. Reglementările referitoare la misiunile pe ploaie le fac tot cei de la Poliția Rutieră. Ei știu cum trebuie procedat. Din cercetare reiese că mașina a mers sub 60 km/h, viteza legală, cu toate că mașina de poliție, motociclistul, pot merge,în funcție de situații, peste această viteză, prin lege. Nu mă grăbeam, mergeam spre casă. Eram după o zi de muncă de 12 ore. Dispeceratul le-a spus în cască că în drum se va ajunge la lucrările respective, la gropile pe lângă care el, se dovedise că mai trecuse de câteva ori în ziua respectivă. S-a confirmat asta. Accidentul este inexplicabil. A fost ciudat, a intrat din păcate într-o groapă, nesemnalizată corespunzător, în mijlocul Capitalei. Din cercetări reiese că mașina avea 58 km/h, motociclistul înțeleg că avea 87 km/h. mașina în care mă aflam a oprit. Agentul din zonă ne-a făcut semn să mergem mai departe. S-a spus că nu am oprit la locul accidentului. Eu, cât am fost prefect, ministru de interne și ministru al apărării, am mers la toate evenimentele tragice. Ce motive aș fi avut să nu opresc, să nu cobor? Nu săream, eu, în groapă, dacă îmi spunea cineva de accidentul motociclistului? Noi nu am înţeles că a fost accident. Aghiotantul mi-a spus, apoi, pe drum, când a fost și el informat, că se pare că a fost un accident, dar nu ne gândeam că a fost un accident atât de grav. Când am ajuns acasă, am pus mâna pe telefon și am vorbit cu Petre Tobă. Se poate verifica. L-am întrebat ce s-a intamplat și mi-a spus că a căzut în groapă motociclistul. I-am spus că vin acolo imediat, dar el mi-a spus să nu vin pentru că se află acolo, deja, Parchetul și că nu am ce să caut, nu e recomandat să fiu acolo. Mi-a spus că a început cercetarea și că motociclistul a fost luat de acolo în 4 minute, pentru operațiunile medicale si că ne vedem a doua zi. Asta a fost. 

După care am fost trimis în judecată, nu mai există pe glob așa ceva. După începerea primului dosar referitor la mașină, în anul în care am cumpărat 7000 de masini, am mers în fața Senatului și am spus că vreau să fiu cercetat. Eram revoltat. În dosarul accidentului colegii de la toate partidele mi-au dat vot de neînceperea urmăririi penale. Am discutat cu familia și am ajuns la concluzia că nu are rost să planeze asupra mea nicio suspiciune și mi-am dat demisia din Parlament. A mai făcut cineva așa ceva, să obțină votul de neurmărire și totuși să demisioneze? Le-am spus că îi rog să mă cerceteze.

R V-ați expus, practic. 

O M-am expus, așa fac militarii cu onoare, cu demnitate.

R Știm atâți demnitari care s-au folosit de imunitate până în ultima secundă. Ba chiar au vărsat lacrimi de crocodil inundând tribuna Parlamentului. 

O Eu nu am facut-o. Drumul e greu, să știți, foarte greu, dar am considerat este corect și acesta este drumul pe care l-am avut eu și UNPR. Mi-am dat atunci demisia și din fruntea UNPR, pentru ca furtuna care se pornise asupra mea să nu afecteze partidul. Am revenit trei ani mai târziu, la cererea colegilor și mai ales la cererea fostului deputat UNPR de Maramureș Nuțu Fonta, secretarul general al partidului. Cred că până la urmă românii vor aprecia oamenii corecți și care acționează întotdeauna cu onoare.

1. Credeți? Păi nu vorbirăm de anumite trăsături ale firii românești? Vreau să vă mai întreb două lucruri referitoare la acel accident: să presupunem că sunt chestorul X, care răspunde de domeniul respectiv, iar un demnitar Y nu are dreptul decât la o mașină de însoțire, nu și la motociclist, dar eu, responsabilul de domeniu, primesc în ultima secundă, o informație cum că demnitarul Y se deplasează în cutare loc și va fi subiect al unui atac posibil terorist. În aceste condiții, eu am dreptul, ca șef al domeniului respectiv, chiar dacă după lege demnitarul nu are drept decât la o mașină de însoțire, să îi dau mai multe mașini și să mai trimit și niște agenți pe stradă să verifice. Am acest drept? La măsuri suplimentare? 
2. Păi și dacă ar fi pus în pericol un simplu cetățean, instituția de protecție ar trebui să ia măsuri de tipul acesta, nu doar pentru un demnitar…Eu am văzut că a apărut un motociclist în dispozitivul de însoțire în momentul în care am fost numit premier interimar. În acea perioadă, poliția rutieră a făcut acel  plan de măsuri care prevedea mașina de poliție și motociclist și în seara zilei de 20 octombrie motociclistul a fost prezent în baza acelui ordin scris și a acelui plan de măsuri. Mai mult decât atât, vă spun ca fost vicepremier pentru securitate națională, era schimb de informații între Direcția Generală de Informații a Ministerului Apărării Naționale și DIPI, care indicau că o putere străină se interesează insistent de mine, de deplasările şi de contactele mele, fapt ce a fost considerat o potențială amenințare la adresa mea. Există documente care consemnează acest fapt. Asta ca să fie clar!
3. Deci iată elementul de care vă spuneam eu. 
4. Prezența motociclistului în seara aceea a fost determinată de acel plan de măsuri. A fost o tragedie, dar prezența lui pe ploaie o poate explica poliția rutieră prin reglementările existente. Nu ministrul sau vicepremierul se ocupă de așa ceva. A fost o tragedie pe care toți o regretăm.
5. A doua chestiune pe care voiam să o discutăm – există o răspundere a celui care ține ghidonul sau volanul în mâini, indiferent de misiune?
6. Asta o știe oricine – cine e la volan răspunde de cum circulă. Nu e nimic cinic în constatarea asta. Nu e o fugă de o răspundere care nu a existat. Omul, însă, și-a pierdut viața. Nu sunt eu vinovat pentru tragedie, dar îi respect memoria. De asta să fie convinsă toată lumea. Inclusiv familia lui.

R Pentru astfel de misiuni se face pregătire. Regulile sunt stricte și nu le poate schimba, după bunul plac, cel care nu le face. 

O Dar, trebuia, nu-i așa, să plecăm de la guvernare. A fost un atac politic extraordinar, extins. Păcat că profesioniști ai comunicării cu pretenții au muncit enorm luni de zile ca să prezinte într-un anume fel evenimentul şi, mai ales, să-i amplifice conotaţiile inventate şi defavorabile mie.  

Sunt total nevinovat, iar dovada supremă este că sunt militar și mi-am dat demisia și m-am dus în fața instanței! El era la datorie. O să vedem cine este vinovatul. 

Când am fost în Statele Unite – m-am intors pe 4 octombrie 2015 – am semnat, la nivelul cel mai înalt, cu ministrul Justitiei din Statele Unite și procurorul general, doamna Loretta Lynch, ultima condiție tehnică pentru ca Statele Unite să ne ridice vizele, lucru dorit de toți românii.  Am vorbit despre acest subiect mai devreme. Acum a mai rămas doar o decizie politică a Congresului. În subordinea ministrului Justiției este și ministrul de Interne și șeful FBI-ului, șeful trezoreriei. 

Atunci, printre alte întâlniri pe care le-am avut în Congres a fost și aceea cu șeful Comunității de Informații din Statele Unite, generalul Clapper, pe care l-am și invitat în România. A venit domnul general în România. Eu, însă plecasem din funcție și a întrebat de mine. I s-a spus că am fost un accident, că s-a accidentat mortal un motociclist și a trebuit să plec din funcție. A întrebat cum este posibil așa ceva pentru că, din păcate, în misiuni, se mai întâmplă situații neprevăzute, chiar tragice, de care nu are cum să fie vinovat demnitarul. Și în ziarul “Political” –  cel mai influent ziar de profil de la Washington –  s-a scris despre acest caz. S-a scris că veneam de la restaurant, că eram cu femei în mașină… Tot felul de povești și de mizerii. Eu nu am făcut comentarii în timpul anchetei, mai ales pentru presă. Acum totul este public și pot să vorbesc. A fost un accident teribil. Să cazi într-o groapă în mijlocul Bucureștiului este înfiorător. Oricum, sute de mii de oameni din România și-au paradit mașinile prin gropi. Nu mi-am imaginat că o astfel de întâmplare tragică poate duce la un astfel de atac regizat. 

1. El putea să fie în drum spre casă și să cadă într-o altă groapă, într-o altă zonă, pentru că e plin Bucureștiul de tot felul de gropi prost semnalizate sau chiar nesemnalizate. 
2. Pe scurt, după acești ani care au trecut de la acel moment, pot să vă spun concluziile mele: dosarul accidentului în care și-a pierdut viața politistul motociclist Bogdan Gigină este un dosar politic.

Un dosar construit pentru a mă elimina din politică. Partidul pe care l-am construit de la zero, ajunsese în 2015 să fie foarte bine situat în sondaje. Acest lucru a deranjat și eu am devenit o țintă în vânătoarea care se pornise. 

Hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Încheierea nr. 348 din 18 iunie 2018), recunoaște faptul că nu există nicio legătură între exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcției de ministru al afacerilor interne, pe care o detineam în 2015, și accidentul rutier în care și-a pierdut viața polițistul motociclist. Lipsa acestei legături cu funcția de ministru este și motivul pentru care dosarul se judecă la tribunal și nu la ÎCCJ. 

Dispozitivul de însoțire și modul în care acționează el, se știe foarte bine, este organizat de poliția rutieră, în baza unui plan de măsuri. 

În mod cert, nu poți fi vinovat de un accident rutier, de pe bacheta din spate a autoturismului cu care te deplasezi. A spus-o recent și premierul Orban, referitor la situația domnului Bode. 

Cu atât mai mult cu cât autoturismul nici nu este implicat în accident. 

Am fost demonizat public. S-a mințit că mașina în care mă aflam pe bancheta din spate, gonea prin oraș cu mare viteză. Expertiza a dovedit că viteza de deplasare era de 58 km/h, deci sub viteza maximă legală. 

S-a mințit că veneam de la o petrecere. În realitate, veneam de la o întâlnire de lucru de la SRI, unde participasem ca vicepremier pentru securitate națională. 

Dosarul este o aberație din punct de vedere juridic, a fost construit și folosit ca unealtă pentru a distruge încrederea, ajunsă la 32%, într-un politician care a facut mult bine pentru sistemul național de securitate, dar și pentru a elimina un partid de peste 10%, un partid de patrioți. Și eu, și mulți români credem că este nevoie în continuare de un partid de patrioți. 

De asemenea, dosarul acesta a fost construit și pentru a da jos un guvern bun, de care se trăgea din toate părțile să fie doborât. 

Moartea polițistului Bogdan Gigină este o tragedie. O tragedie care nu ar fi trebuit să fie folosită de nimeni în scopuri politice sau de altă natură. 

În orice caz, un accident ciudat. Polițistul mai trecuse prin zona respectivă de două ori, în acea zi, în alte misiuni. 

Și el, și echipajul de pe masina de poliție fuseseră avertizați de existența acelor gropi în carosabil și confirmaseră informația cu câteva zeci de secunde înainte să ajungă în zona respectivă. 

 

1. Acest accident tragic a fost folosit pentru ca guvernul Ponta să plece.
2. Așa cum am spus mereu: Victor Ponta a avut o guvernare bună și apreciată și tocmai din acest motiv a trebuit să plecăm de la guvernare. Eu împreună cu UNPR, am încercat să fac un echilibru între palate – Palatul Victoria cu Victor Ponta și Palatul Cotroceni cu președintele Iohannis. Întotdeauna noi l-am sprijinit și pe președintele Iohannis. 

Eu am fost corect, m-am ținut de cuvânt, am numit șefii servicilor secrete și cu ajutorul UNPR, pe Hellvig, pe Ungureanu, am promovat strategia de apărare a României – așa am considerat că trebuie să fac –  și niciodată UNPR nu a dat jos un guvern din care a făcut parte, așa este corect. Subliniez aceste lucruri pentru a reîmprospăta o anume memorie, anume ştearsă. 

R Când v-ați implicat în numirea lui Ungureanu nu știați că i se reproșează anumite lucruri? Afacerea Gojdu, de pildă?

1. A fost propunerea președintelui Iohannis. I-am dat cuvântul că-l sprijin și l-am sprijinit. Președintele a optat pentru domnul Ungureanu.

R Deci a fost o linie politică urmată. Ați pronunțat o judecată de valoare privitoare la etapa Ponta, că a fost o guvernare foarte bună. Când a început colaborarea dumneavoastră cu Victor Ponta? 

1. Pe Victor Ponta l-am cunoscut când eram președinte la Rezervele de Stat – funcție de secretar de stat. Stăteam împreună, în rândul doi, în spatele miniștrilor, la ședințele de guvern. Era și el secretar de stat – șeful corpului de control al primului-ministru. Lângă noi stăteau secretarii de stat de la SIE, de la SRI. Așa ne-am împrietenit. Este mai tânăr decât mine cu 11 ani, dar am fost compatibili. Am început să ne vizităm, să ne cunoaștem în familii. Eu locuiam în zona Drumul Sării, într-o casă împreună cu Iordănescu și el locuia la 200 m de mine, într-un apartament. Ne-am împrietenit și i-am botezat primul băiat. După aceea am fost prefectul Capitalei, ministrul Administrației în Guvernul Adrian Năstase. În ultima parte a guvernării Năstase a fost și el numit, o perioadă, ministru pentru relația cu Parlamentul. 

R Deci primele funcții ale dumneavoastră, ministerial, nu au fost date de Ponta și de relația cu Ponta, ci ați fost împreună numiți de Adrian Năstase. 

O  Eram juniori amandoi, ne-a numit în functii premierul Adrian Năstase.

R  La capitolul ținere de cuvânt sunteți compatibili? 

1. Victor Ponta este un om foarte deștept. El a intrat în politica mare prin funcția de șef al corpului de control, secretar de stat. În PSD a fost numit într-o funcție strategică – șeful Tineretului Social Democrat.
2. Se speculează că ar fi avut o legătură în tinerețe și niște misiuni cu DIE. E o treabă de dovedit și care ar explica decolajul abrupt chiar dacă este un băiat deștept. Băieți deștepți sunt mulți și mulți care știu limbi străine, dar…
3. Eu, la urma urmei, nu înțeleg morala asta: să fii de condamnat dacă lucrezi pentru un serviciu românesc în prima parte a activității tale, mai ales după ‘89. 
4. Până la urmă, dacă nu este neapărat o onoare, poate că este o necesitate, o datorie, să colaborezi cu serviciile când te cer într-o misiune de apărare a Ţării.
5. Ponta a fost acuzat de apartenența la DIE și când a candidat la președinție. E un om deștept și un bun politician, uns, de tânăr, cu toate alifiile. Pe el, dacă nu poți să-l ajuți cu ceva, nu te bagă în seamă. Pe mine s-a bazat întodeauna și m-a apreciat fiindcă știa că sunt serios și dacă îmi dă o sarcină trec prin ziduri și o rezolv. Spre deosebire de mine, care am rămas poate prea militar, prea atașat sistemului meu de valori, să am onoare, demnitate,Victor Ponta este un politician care știe oricând să își realizeze scopurile politice.

R În combinația dumneavoastră, deci, el este politicianul tânăr care pentru a-și realiza scopul uzează de toate ale politicii, bune și rele. 

1. Să-l mai invocăm pe Machiavelli? E cazul? Pe Ponta îl onorează faptul că a avut o guvernare bună, apreciată de români. 

R În această relație a fost o combinație între stilul Ponta, foarte abil, politicianist și cu urmărirea unor scopuri foarte precise și cuantumul de experiență pe care îl reprezintă Gabriel Oprea, pentru că veneați cu o experiență mai mare decât a lui, mai deschisă, pe o plajă mai largă. Înțeleg eu bine?

1. Mediul politic mă respecta. Când intra Ponta la ședința de Guvern nu se ridica nimeni, vorbeau între ei, le-am atras atenția că intră primul-ministru și că toată lumea trebuie să se ridice în picioare și am dat eu primul exemplu. Cum intra Victor Ponta mă ridicam în picioare și toată lumea se ridica. Nu era vorba de vanitate. Am ţinut să dau o anume solemnitate ședințelor. Întotdeauna m-am străduit să îi întăresc autoritatea. În public îi vorbeam întotdeauna numai cu dumneavoastră, cu toate că între noi ne spuneam pe nume. 

Eu țineam mult cont de autoritate. Autoritatea se câștigă foarte greu și se pierde într-o secundă, eram un om de bază al lui, aș putea spune pilonul de bază, de aceea s-a și lovit pilonul de bază, ca să plece acasă și el și eu…Aşa a fost. 

R Care sunt reperele de fond ale judecății dumneavoastră potrivit cărora guvernarea Ponta a fost o guvernare bună? 

O  Nu trebuie să o spun eu, sunt date foarte clare. Sunt indicatorii economici ai perioadei, foarte clari. Apoi sunt indicatori cu procentele de încredere pe care le acordau românii lui și guvernării lui. Guvernarea lui Victor Ponta, cred eu, ca și guvernarea lui Adrian Năstase au fost cele mai bune guvernări de după 1990. Miniștrii din Guvernul Năstase și din Guvernul Ponta erau recunoscuți ca oameni cu bună experiență profesională.

1. Spunea de pildă, Ion Aurel Pop, Președintele Academiei Române, că el nu ar promova un om politic dacă nu vine din urmă și cu niște merite profesionale din domeniul lui, care să-l recomande, să-l legitimeze.
2. Miniștrii trebuie să fie profesioniști, să fie cunoscuți, să aibă realizări, nu se formează la locul de muncă. Un viitor ministru trebuie să fi sfinţit înainte, prin ceea ce a făcut, un loc, undeva.
3. Au fost momente de mare tensiune între dumneavoastră și Ponta?
4. Au fost și astfel de momente, dar acestea au rămas strict între noi. Victor Ponta s-a bazat pe mine.
5. Era supărăcios după asemenea momente?

O.Se împăca repede. Avea această calitate, plus că avea nevoie de mine ca de aer în acea perioadă. Știa că nu îl înjunghii pe la spate. E mare lucru să fii sigur de camaradul împreună cu care lupți. 

1. Ajungem la momentul când lucrurile păreau a merge foarte bine, în ciuda faptului că și atunci atacurile opoziției erau extrem de puternice. Nu mai vorbesc de perioada Băsescu, atunci când invoca pisicul cu tot felul de ironii și invective. 

A venit momentul Colectiv. Eu atunci am asociat demisiile dumneavoastră unei adevărate dezertări. Mie mi s-a părut că ar fi trebuit să se rămână la guvernare. Guvernul să fie investigatorul principal și lămuritorul situației. Nu vedeam vinovăția primului-ministru și a oamenilor din jur. Atunci trebuia să se vadă sângele din instalație. 

1. Vă spun eu cum a fost. Stăteam chiar la acest birou, la mine acasă, când m-a sunat Arafat și mi-a spus că are informații despre un incendiu grav și că merge acolo. I-am spus să meargă, că o să vin și eu. Am ajuns acolo, s-au luat măsurile pe proceduri, există proceduri specifice în astfel de cazuri. Cu pompierii, cu toate celelalte instituții. Ce să vă spun – o tragedie îngrozitoare cu zeci de cadavre carbonizate. Au debutat măsurile de salvare a oamenilor. A explodat public specula politică în legătură cu această tragedie. Proteste politice violente. Mă sună Victor. Eram la minister și îmi spune: “Vino până la mine să vorbim”. M-am dus la el acasă. Mi-a spus că se gândește să demisioneze. L-am întrebat de ce vrea să demisioneze pentru că are o guvernare bună, că nu suntem vinovați cu nimic și că am luat toate măsurile care se impuneau de urgență. Mi-a spus că are informații că se va arunca cu molotov-ul în guvern, că vor fi demonstrații de mari proporții. I-am spus: “Suntem într-o democrație, stat de drept, suntem stat NATO și membru al Uniunii Europene și avem forțele necesare prevăzute de lege. Totul este legal, este constituțional. Să rămânem la guvernare și nu va fi nicio problemă. Nu îți da demisia sub nicio formă, fiindcă ești apreciat și ai o guvernare bună”. Mi-a promis că nu face nimic până nu se consultă cu mine. 

A doua zi avea înmormântarea bunicii. La ora 10.30 dimineața, l-am văzut pe Dragnea la televizor, anunțând că Ponta își va da demisia. La 11:00, a apărut Victor Ponta la televizor și a anunțat că demisionează. Nu m-a mai consultat. Nu vă spun cât de dezamăgit am fost. Mă simțeam și eu trădat. Apoi a făcut greșeala de a demisiona și de la președinția PSD, pe Facebook! Fără să-și consulte, iarăși, principalul aliat, nu mai spun de prieten. Fără să mă consulte. 

Toți colegii din partid mi-au spus că el nu și-a respectat cuvântul și au cerut ca eu să fiu prim-ministru. Eram cei mai apropiați colaboratori, partidele noastre la fel. Această idee a colegilor avea logica ei, dar eu nu am vrut să fac așa ceva. Nu dăm jos guvernul din care facem parte. Politic poate am greșit, dar asta a fost. Și azi mă întreb dacă a fost gestul cel mai potrivit. Da, onoare pentru mine, pentru noi, dar a fost benefic și pentru țară, pentru români? Nu sunt sigur!

R La momentul oportun trebuia să ieșiți, să comunicați aceste lucruri, pentru că oamenii interpretează după cum sunt manipulați, iar presa își face jocul ei de imagine, vânează rating. 

O Nu uitați că după Colectiv, după ce am demisionat odată cu el, din solidaritate, puteam să mai rămân în funcție două-trei săptămâni, atât cât a mai stat guvernul. Nu am mai vrut. Era o atmosferă înveninată. Eu nu îmi luasem concediu de doi ani. Familia îmi reproșa mereu acest lucru, copiii doreau să mai stau și cu ei. Soția mă amenința cu divorțul, am mai spus. Era un sfârșit de etapă. Am pus frână. 

R.Retragere forțată, după o hotărâre unilaterală, fără o consultare cu guvernul. 

1. El trebuia să facă o întâlnire a coaliției politice. Era obligatorie. A fost decizia lui. A considerat că se urmărește o anumită strategie care poate duce la o explozie socială. Așa a crezut el, așa a avut informații. Eu l-am sfătuit altceva. I-am spus că nu suntem în junglă. 
2. Apropo de Raed Arafat, ca să ne abatem puțin de la această temă și revenim. Se pare că a rezistat în ciuda tuturor celor care au încercat să-l elimine din joc.
3. Îmi amintesc, legat de Raed Arafat, de un moment tragic petrecut în  decembrie 2014, când mandatul lui Traian Băsescu de președinte era la final. Vorbesc despre tragedia produsă pe Lacul Siutghiol. Pentru ce s-a întâmplat acolo, Băsescu mi-a spus că trebuie să cadă niste capete și că ar trebui să îl demit Arafat. I-am răspuns că eu l-am numit și îl apreciez și am refuzat să îl demit. Am cerut demiterea din funcție a prefectului de Constanța, cel care declarase, după tragedie, că echipajul a fost salvat, ceea ce nu era adevărat. Arafat nu a greșit nimic, am luat toate măsurile posibile, iar ca vicepremier pentru securitate națională și ministru de interne, am schimbat atunci și procedurile de intervenție în situații de urgență.
4. Revenind la momentul de după demisia lui Victor Ponta, imediat, în lojele guvernamentale eliberate s-a instalat guvernul de tristă amintire Cioloș. Era o punere de picior în prag de pe alte meleaguri. Dumneavoastră și Ponta aveați deja dosare. Ați lăsat o plajă de ocupat pentru dușmanii dumneavoastră. 
5. Ponta și-a dat demisia, guvernul continua activitatea, s-a numit un prim-ministru interimar, domnul Cîmpeanu, până la instalarea unui alt guvern. A plecat Ponta, plec și eu – am fost împreună, plecăm împreună, așa am făcut, așa fac militarii.
6. S-a lăsat o deschidere pentru toate dușmăniile. A pornit ofensiva cu mizerii. Cum ați suportat toate lucrurile acestea? Da, v-ați retras în familie, v-ați împăcat cu familia, dar toată lumea se uita la televizor. Vedea ce se întâmplă, ați trecut prin momente grele?
7. Cum să nu? A fost o perioadă în care nu mă mai interesa nimic, refuzam să mai discut politică. Mă reintegrasem celei mai mari realizări – familia, copiii, soția, nepoții. Am pierdut pe plan politic, mi-am dat demisia din funcția de președinte al partidului, dar am câștigat enorm pe plan personal. A fost o mare învățătură pentru mine. Am înțeles unde îmi sunt adevăratele fundații, rădăcinile. 
8. Demisia din partid nu am înțeles-o…Îți dai demisia din funcția publică, dar ce ai cu partidul care este creația ta?
9. Mi s-a părut corect să nu încurc partidul. Am văzut că era o mare înverșunare pe mine. M-au ales colegii președinte fondator. Partidul a încercat un fel de fuziune cu Traian Băsescu care a profitat de împrejurări și a intrat în Parlamentul României cu ajutorul UNPR (cu bucata de UNPR adjudecată). Fuziunea nu s-a realizat. A fost denunțată și de UNPR, dar până la urmă și de Traian Băsescu.
10. Omul care v-a luat locul, Valeriu Steriu, a făcut-o de capul lui, sau v-a consultat?
11. A făcut-o de capul lui. A profitat de plecarea mea. El, ulterior, a plecat și de la PMP și s-a dus la PSD. 
12. Să trecem la mult discutatul episod “sufrageria”. S-a speculat că aceasta e dovada că, într-adevăr, statul paralel există, că el este format din X,Y, Z , plus Oprea, care a fost gazda. Care este adevărul? Întâlnirea se produce și într-o zi ciudată, în ziua în care se hotăra cine va fi președintele României.
13. A fost o banalitate. Ştiu că e foarte greu de crezut, mai ales pentru o românitate dispusă la a pune botul când e vorba de matrapazlâcuri. La noi, de multă vreme, firescul nu mai explică nimic. În toate cele, încurcate sau nu, trebuie să existe nişte dedesubturi, nişte făcături, nişte mistere. Când invoci într-o situaţie firescul, devii, cu atât mai mult, suspect.  Eu eram parlamentar independent. Iordănescu, era, ca și mine, tot parlamentar independent, Onțanu m-a însoțit după ce am plecat de la PSD. Era 6 decembrie şi românii votaseră deja și, bineînţeles, îi interesa cine va fi ales președinte. Cu o zi-două înainte, le-am spus unor amici și domnului Maior, că dau o cină, seara. Un amănunt, așa, de culoare, lui Maior îi plăceau micii și i-am spus că o să iau mici de la Cocoșatul și l-am invitat. L-am invitat și pe Onțanu că era ziua lui onomastică. Nicolicea spune că a jucat table cu Nețoiu. Așa că, pe seară, s-au adunat la mine: Iordănescu, Onțanu, Andronic – l-am invitat pentru că îmi era amic, Dâncu pentru că se afla și el în București. Maior, spre surpriza mea, mi-a spus că nu poate veni pentru că are treabă la serviciu. Eu eram independent atunci, nu mai avem nicio treabă cu partidul, cu alegerile. Doar votam. Ne-am așezat la masă. În jurul orei 20, mă sună Maior și mă întreabă dacă au mai rămas mici şi pentru el și pentru încă două persoane. I-am spus că mai sunt suficienți. 

 R.Așa v-ați  trezit cu el, cu Kovesi și cu Coldea?

O.Domnule, a fost ceva privat și nu agreez să intru în amănunte. V-am spus pe cine am invitat eu. Maior a mai venit cu două persoane cu care eu nu eram prieten. Cunoşteam bine persoanele, dar fără a avea cu ele relaţii  în vreun fel. Au mâncat relaxat, s-a glumit, au stat aproximativ o oră. Eu eram gazdă, soția mea m-a ajutat. După o oră, au plecat. Am văzut împreună exit poll-urile și am comentat, ca fiecare, în astfel de cazuri. În jurul orei 23 nu mai era nimeni în casă. 

Evenimentul, strict privat, a fost speculat politic într-un context când toată lumea avea dosare, când toată lumea era supărată. Acum, nu pot să nu fac o subliniere de bun simţ: cine poate crede că, la ora exit poll-urilor, cineva, oricine ar fi fost, ar fi putut să influenţeze rezultatele în vreun fel? E de crezut acest lucru? Dacă vreunul dintre cei prezenţi ar fi avut motive să se implice hotărâtor în problema alegerilor o făcea atunci şi acolo? Cu atâţia ochi şi cu atâtea urechi în preajmă?

Am fost chemat la Parchet ca martor, am depus mărturie. M-au chemat la comisia parlamentară. Am fost parlamentar trei mandate, am fost în Comisia de control a SRI, știu cum este, fusesem martor într-un dosar, se știe că nu ai voie să comentezi pe timpul anchetei. Le-am trimis un document scris din respect față de o instituție fundamentală a statului – Parlamentul României, față de comisiile sale. O banalitate, o cină privată a fost transformată într-un scandal extraordinar speculat politic și mediatic, asta a fost. Sigur, numele sunt foarte sonore, cei care le poartă reprezentau instituții cheie ale statului, dar, la ora aceea, când din punct de vedere electoral totul se încheiase, insinuarea că întâlnirea avea drept scop controlul alegerilor este dincolo de orice logică. 

1. Dacă erați director de centru de presă ați fi exploatat și dumneavoastră un asemenea moment, pentru că, să recunoaștem, să se adune într-o seară atât de specială responsabilii celor mai importante instituții de forță, e mai mult decât neobișnuit. 
2. Știi cine sunt responsabilii la alegeri în România? Partidele, pentru că acolo se luptă pe viață și pe moarte. În secțiile de votare îți fură cu snopul voturile, dacă nu ești atent. La o cină, seara, la orele douăzeci, cum poți să mai influențezi votul? Eu nu eram în niciun partid atunci. Votasem și noi în cursul zilei. Ne-am adunat, spun eu, niște prieteni, iar Maior a venit cu încă două persoane. A fost plăcerea lui. Cum putea, atunci, să influențeze, cina noastră, alegerile din România? La ora aceea? Nu am vrut să pronunț anumite nume pentru că nu îmi este obiceiul. Mă întâlnesc cu zeci de persoane și acasă și la restaurant și nu spun, pentru că este ceva privat. Să nu credeți că mă tem să pronunț acele nume, că nu am de ce să mă tem. Nu o fac din principiu, cum am spus. 
3. Într-o primă etapă s-a spus că s-au adunat ca să pună umărul, dar până la urmă s-a ajuns la o altă judecată. Pentru că nu mai puteau pune umărul la alegerea propriu-zisă, în schimb, se puteau aranja atitudini comune față de cel care era ales. 
4. Se discuta într-o oră, la masa, strategia viitoare când de față erau persoane fără legătură cu instituțiile de care vorbim? Păi, în raport cu un preşedinte, fiecare îşi câştigă favoarea singur, nu de mânuţă cu grupa mică sau mare, ca la grădiniţă. Cine ar fi în cazul acesta ageamii – noi care ne-am adunat sau cei care judecă lucrurile așa? 
5. În toate există o regulă a jocului. Informația referitoare la cina din sufragerie nu a apărut imediat. A apărut la atâta vreme, lansată în spațiul public tocmai de cel care, în opinia mea, din punct de vedere deontologic,ca să nu mai iau în calcul criteriul prieteniei, nu ar fi trebuit să procedeze așa. In primul rand lucrurile nu au stat deloc asa cum le-a prezentat si nu doresc sa intru in amanunte.Totusi, as dori sa mentionez faptul ca, imi amintesc foarte bine, cum in seara respectiva, persoana de care vorbim era extrem preocupata sa intre in gratiile unor persoane la care ne-am referit. In context, era extrem de volubil si le oferea sugestii /scenarii de actiune privind o serie de masuri imediate, pe care “chipurile” institutiile statului era imperios necesar sa le ia impotriva unui personaj important din zona media. Este de prisos sa va spun ca tot comportamentul lui a fostul unul inadecvat, ca sa ma exprim elegant, iar scenariile prezentate de el nu aveau nimic in comun cu deontologia profesionala, pe care adesea o clameaza, si cu atat mai putin vreo urma de legalitate. Evident ca a fost trimis la plimbare si a trebuit sa se retraga resemnat in banca lui. 

 

1. Nu vreau să comentez, avea și el supărările lui, avea dosarele lui. Întâlnirea nu a avut o altă conotație decât cea menționată. 

 

1. Problema e că toate lucrurile acestea au apărut într-un anume moment și, ulterior, Maior plecând ambasador în Statele Unite, dumneavoastră ieșind din decor datorită jocului politic, au rămas în joc doar două persoane – Kovesi și Coldea. Deși Coldea a fost înlăturat, părerea mea este că nu   s-a reușit de fapt, nimic, că un om care a condus un asemenea sistem, iese din el doar cu picioarele înainte. Că nu mai stă pe scaunul deciziei nemijlocite, e altă socoteală, dar de reușit eu nu stiu ce s-a reușit. 

 

1. Păi nu a spus Elena Udrea că voia să mă pună Ponta la SRI și Coldea mi-a făcut dosare tocmai ca să nu se întâmple acest lucru?

 

R.Care era relația dumneavoastră cu Coldea?

 

1. Eu nu am fost prieten cu Coldea, ca să fie clar. Eu sunt prieten cu Maior. Așa cel puțin cred eu. Cu Coldea am avut o relație civilizată. Am fost membru al comisiei SRI, chiar i-am dat votul meu de încredere când s-a propus plecarea lui din cauza bilețelului cu Curtea Constituțională. Eu am fost unul dintre oamenii care i-au dat vot să rămână. L-am avut la doctorat și s-a speculat treaba aceasta. 

V-am spus, cu toată modestia, că eu am întemeiat domeniul de doctorat  Informații și Securitate…Uitați, aici sunt lucrările. L-am avut la doctorat și pe Radu Timofte, directorul SRI și pe generalul Zamfir, adjunct la SRI și pe generalul Marin Ionel, adjunct la SRI. Au fost acești oameni pentru că acesta era domeniul. L-am avut deci și pe Coldea, dar subliniez că nu am avut o relatie de prietenie. El a fost 12 ani în această funcție, începând cu gradul de maior până la general cu 3 stele. Eu am fost fie în Comisia SRI, fie ministrul apărării, fie ministrul afacerilor interne, fie vicepremier pe Securitate Națională și ne-am întâlnit des pe linie de serviciu, fără să fim în relații de prietenie. Ne-am respectat strict în termenii colaborării instituţionale, ai obiectivelor de care v-am vorbit, aprobate de guvern.

 

R.Deci nu vă considerați amestecat în treburile care i se pun lui în cârcă? 

 

1. N-am frecventat alături de Coldea culise, alei si parcuri pustii, noaptea, pivniţe…Am mai spus și altora care m-au întrebat dacă am fost la K2, la T14… Da, am fost de 1 Decembrie sau când s-au mai organizat mese precum de ziua lui Maior, de exemplu. Oriunde, la orice instituție există, undeva, o casă de protocol sau un club, un salon, un loc unde poți să mănânci ceva cu ocazia unor zile mai speciale. Fără ipcrizie, demnitarii de o anumită condiţie, fără a fi, nu-i aşa, supraoameni, din motive lesne de înţeles, nu se pot întâlni chiar oriunde, în orice loc public, ca să le fie fotografiat, cum se vede adesea, orice gest omenesc, pentru a fi, apoi, speculat într-un anume fel. Ca să bagi un biet dumicat în gură trebuie să caşti gura, normal. Cineva prinde momentul, publică stop-cadrul şi apoi te prezintă ca pe un fel de Gargantua nesătul. Eu nu am stat la o masă unde să se discute de arestări sau dosare ale cuiva. Or fi fost astfel de mese, dar cu mine nu se făceau chestii din acestea. Eu sunt un om care își făcea datoria, un om serio scare muta lucrurile din loc, le făcea să meargă. Am muncit ca un nebun și am greșit că mi-am neglijat familia. Eu nu știu cine mi-a făcut dosare. Că sunt două. Dar este cert că dosarele care mi s-au făcut sunt politice.

 

1. Păi tot din zona politică vin și probabil cu o anumită sugestie venită de unde vin sugestiile, pe ascuns, prin acoperiți. 

 

1. Nu am fost jucător de poker politic, dacă eram abil și uns cu toate alifiile,  cred că nu mi se întâmplau toate acestea. E aberant să spui că ai sub control un sistem, dar el te lovește atât de dur. E greu prin ce am trecut, dar pășesc cu seninătatea omului care se ştie cinstit și merg înainte. 

 

R.Cu Kovesi ce relație ați avut? 

 

O.Eu am cunoscut-o pe Kovesi când eram ministrul apărării. Știți foarte bine că Armata are procurorii militari care sunt subordonați profesional procurorului general, dar primesc drepturile care li se cuvin de la Armată.

 

1. O ultimă chestiune legată de episodul “Sufrageria”: considerați că toată discuția declanșată în jurul doamnei Kovesi referitoare la faimosul binom care s-a dorit să fie un binom director pe toată politica și pe toată puterea din România, adică să fie stăpânul inelelor, exprimă un mare adevăr?  Adică binomul Coldea – Kovesi a funcționat cu adevărat? Mie nu mi se pare că direcția condusă de doamna Kovesi s-a comportat ca o direcție subordonată Procuraturii. Pare să fi fost peste toată lumea românească. 

 

1. În timpul Guvernului Năstase s-a creat Parchetul Național Anticorupție, actualul DNA.

 

1. În raport cu alte funcții mari, cu un vicepremier de pildă, șeful acestei direcții este, undeva, jos.

 

1. Există, nu-i așa, o netă independență a procurorilor. Există o autonomie a magistraților. Nu vreau să comentez aceste lucruri, că le-am stabilit. În această carte vreau să vorbesc despre mine și despre ce am făcut eu. Am experiența necesară să înțeleg de ce mi s-au făcut aceste dosare politice. Cred că am dovedit, ca militar, că am onoare, demnitate că am fost eficient în funcțiile pe care le-am avut. Vreau să-i judec mai puțin pe alții. Înțeleg foarte bine cum funcționează statul. României i-a crescut importanța strategică pentru că a intrat în NATO și în Uniunea Europeană și dacă ar fi și guvernată mai bine și în interesul românilor, ar fi extraordinar. Înteleg cum se manipuleaza în presă, înteleg și cum se exploatează politic anumite situații. Concluzia pe care o afirm ca realitate: în sufrageria lui Oprea, dincolo de tot zgomotul, de notorietatea ocultă pe care mi-a adus-o episodul, a fost o simplă cină. E un banc: la Papa vine urmașul urmașilor gazdei în casa căreia a avut loc Cina cea de Taină. Papa îl primește și îl întreabă ce dorește. Urmașul urmașilor zice: ”Sfinte Părinte, a rămas nota de cosum neachitată”.

 

R.Semnificativ banc! Aveți și dumneavoastră o notă de plată? 

 

O.Da, am plătit eu nota acestei nebunii politice și mediatice. Cu vârf și îndesat! Am plătit enorm. Sincer!   

1. Dumneavoastră ați dorit să ajungeți şef la SRI? 

 

1. Eu am fost eficient și apreciat în funcțiile pe care le-am avut și v-am spus ce am făcut în fiecare funcție pe care am deținut-o. Acumulasem foarte multă experiență. În jocul politic, când se fac echipele politice, se stabilește, în caz de câștigarea bătăliei respective și un plan de organizare. Inclusiv de numiri pe funcţii de stat importante. 

Da, discutasem cu Victor Ponta că, dacă vom câștiga alegerile prezidențiale, e bine să mențină USL-ul, care era puternic. Antonescu ar fi fost bun ca președinte. Și el, Ponta, era bine să rămână prim-ministru pentru că se dovedise foarte bun în această poziție. S-a luat, în principiu, decizia aceasta. Eram la masă cu toți – inclusiv domnul Iohannis și Antonescu, la Vila lac 1, cand s-a rupt USL-ul. Antonescu a cerut ca domnul Iohannis sa fie numit vicepremier si ministru de interne. S-a acceptat. Victor Ponta a cerut ca și Daniel Constantin să fie numit vicepremier pentru că făcea parte din ACD, noi eram ACS. Aici s-a rupt filmul. Domnul Antonescu nu a fost de acord și de la acest pretext, puțin ciudat, a pornit ruptura.

 

R.Opinia generală este că Ponta l-a lovit pe Antonescu pentru că își dorea să candideze la președinție. 

 

O.Eu cred că amândoi au greșit, dintr-un motiv sau altul, sau poate că așa au fost sfătuiți… Cea mai bună alegere, în opinia mea, era să meargă ca și până atunci, înainte, cu USL. Președintele de la liberali, premierul de la PSD. Rămân la părerea fermă că trebuia respectată înțelegerea inițială și că trebuia să se fi mers înainte și așa aveau succes. I-am spus lui Victor Ponta să mergem înainte, dar aceasta a fost decizia luată. 

Vorbeam de echipe, Victor Ponta mi-a spus că dacă o să câștige, o să mă numească la SRI. Nu am spus nu, ca să fiu foarte sincer. Aveam totuși o experiență… Am fost singurul vicepremier pentru securitate națională de după 1990. Toată lumea fugea de acest cuvânt –“securitate”. I-am ajutat foarte mult pe toți oamenii din sistem. 

V-am spus, creasem și Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență la care participau ca invitați permanenți șefii servicilor secrete. A fost foarte eficient acel organism. Le susțineam Hotărârile de Guvern, memorandumurile, îi sprijineam pentru obținerea bugetelor și pentru alte probleme. În mine au găsit un sprijin permanent. Poate am greșit că nu am fost, uneori, foarte diplomat, că nu am făcut bisericuțe, că eram un om poate prea milităros și, adesea, asta sperie, deranjează. Ei erau obișnuiți să cheme la ordin, nu să fie chemați. Erau convocați doar de președinte în CSAT. Devenise o structură cu prestanță și autoritate acest Comitet Național pentru Situații Speciale de Urgență și datorită mie. Ultima dată     i-am chemat duminică, la ora șapte, după incendiul din Colectiv, la sediul Guvernului. Și azi este acest Comitet Național foarte eficient, dotat cu toate cele necesare, ca la Armată. Este un mecanism de rezolvare urgentă, operativă, a celor mai grave probleme. 

 

R.Pentru că ați amintit de Colectiv, aveți vreo informație specială? Că niște ofițeri specialiști, de competență fără dubii, mi-au spus că acolo au lucrat substanțe care au degajat gaze și temperaturi nefirești pentru ceea ce se înțelege prin materiale de construcție curent folosite. Adică pare a fi fost, totuși, o mână criminală. 

 

O.Nu am nici-o informație. Am fost acolo, s-au luat toate măsurile legale, pe proceduri. Dar cred dacă rămâneam la guvernare aflam mai multe… Şi, în conformitate cu stilul meu de lucru, aş fi aflat…! Poate de aceea, prin forţarea demisiei, a fost nevoie să fiu privat tocmai de instrumentele care m-ar fi ajutat să aflu! 

INTERVIUL VIII

1. Să discutăm despre ministrul, despre demnitarul Gabriel Oprea, care a avut relații cu persoane foarte importante din lumea europeană, din lumea euroatlantică, din NATO, din organismele cu care a intrat în contact, mai ales în momente de reprezentare. Care credeți că au fost piscurile acestor relații? 
2. Un moment care a fost foarte important pentru mine și în care m-am simțit mândru că sunt român a fost când am fost în vizită împreună cu premierul Adrian Năstase, în anul 2004, la Universitatea Sorbona. El a primit un premiu de excelență al Universității. Au fost prezente multe personalități printre care și primul-ministru francez. A fost un moment extraordinar. A fost o recunoaștere a guvernului Adrian Năstase și a personalității premierului, cu atât mai mult cu cât în acea perioadă încheiasem toate capitolele de aderare la Uniunea Europeană. Alt moment important, ca ministru al apărării naționale, a fost Summit-ul de la Lisabona, unde am participat împreună cu președintele Traian Băsescu. A fost acolo întâlnirea NATO – Rusia, extrem de importantă și pentru România, acolo  s-a redefinit NATO ca alianță. Pentru mine a fost importantă prezența în acea delegație. Era perioada în care se luase hotărârea referitoare la scutul de la Deveselu. Perioadă grea, cu finanțare deficitară, cu salarii tăiate, v-am spus ce-am făcut în perioada aceea ca să pot ridica, cât am putut, moralul Armatei, care era la pământ. O altă întâlnire la nivel înalt a fost întâlnirea pe care am avut-o în calitate de ministru al apărării, la Casa Albă, cu vicepreședintele Joe Biden și, totodată, prezenţa în Biroul Oval, la întâlnirea cu președintele Obama, prilej cu care s-a semnat singurul document de după 1990 între Statele Unite și România, un document pentru secolul 21, un document foarte important pentru România.         
3. S-a semnat în Biroul Oval?
4. Nu, în alt birou din interiorul Casei Albe, dar vă spuneam că am fost prezent şi la întrevederea din Biroul Oval. Inițial nu am avut certitudinea că ne vom întâlni cu președintele Obama. Era o întâlnire doar între președintele Traian Băsescu și vicepreședintele Joe Biden, întâlnire confirmată de partenerii noștri.  A fost o surpriză plăcută întâlnirea și cu președintele Obama. 
5. Ce fel de om este, la prima impresie, președintele Obama, pentru că     l-ați avut în fața dumneavoastră.
6. Întâlnirea a fost oficială. Nu informală, ci marcată de gradul de oficialitate specific. Prima vedere mi-a înfăţişat un președinte sportiv, cu carismă, cu franchețe în vorbe şi în gesturi, deloc scorţos sau distant, mai degrabă prietenos… La fel ca și vicepreședintele Biden. Am simțit atunci că România trece de la condiţia de pion la aceea de jucător  important  cel puţin în ceea ce priveşte domeniul de relaţie militar. Eram prezenți atunci, deja, în Afganistan. Era un efort extraordinar al Armatei Române, al României și am fost priviți cu respect de către președintele Obama și de vicepreședintele Joe Biden, mai ales că s-a semnat acel document. 

Un alt moment foarte important pentru mine, ca vicepremier pentru securitate națională, a fost vizita oficială, la invitația părții americane, în Statele Unite, unde am semnat ultimul document, ultima condiție tehnică, pentru ridicarea vizelor pentru cetățenii români. Am semnat acest document, reamintesc, cu ministrul justiției și, totodată, procuror general, doamna Loreta Lynch. Mă mândresc cu acest lucru. Privitor la vize, a rămas doar o condiție politică, o hotărâre a Congresului American. În cadrul vizitei am avut mai multe întâlniri importante. Procurorul general și  ministru al justiției are în subordine pe ministrul de interne al Statelor Unite, pe șeful FBI ului, trezoreria. E o funcție de reală putere, foarte importantă și a fost un moment conotat cu multe învăţăminte, cu multe sugestii, pentru mine. Ne-am întâlnit cu senatori, cu congresmeni americani. M-am întâlnit cu generalul Clapper, șeful Comunității de Informații a Statelor Unite ale Americii. Domnul general Clapper a venit, ulterior, în Romania la invitația mea oficială… Am enumerate aici doar câteva din întâlnirile foarte importante. Am avut o mulțime de întâlniri cu omologi – miniștri ai apărării, ministri de interne din țările NATO și nu numai.

1. Din punctul acesta de vedere se spune că România ar fi o țară, cu toată intrarea în NATO și în Uniunea Europeană, de plan secund. Avem și restanțe cu vizele. Vizele trebuiau eradicate de la bun început pentru că de asta se bucură țări care nu au un parteneriat militar atât de strâns cu SUA. Ați simțit pe unde ati fost că sunteți tratat ca un demnitar al unei tări de plan secund? 
2. Niciodată. Dar eu nu am negociat chestiuni legate de domeniile economic, financiar, al mediilor de afaceri. Eu, din contră, am simțit că România, ca țară, în domeniul apărării, în plan militar și în cadrul Alianței este o țară respectată, mai ales că s-au făcut niște eforturi extraordinare, dincolo de conjuncturile economice nefavorabile, ca Armata să poată fi prezentă în teatrele de operații și cred că a fost marele câștig al Țării, prin Armata ei, tocmai când se tăiau salariile militarilor și pensile rezerviștilor. Eu de aceea spun că tăierile au fost total neinspirate, in contradicție cu implicarea oamenilor sistemului naţional de apărare, implicare de care tocmai am pomenit. Deci pe de o parte ceri asemenea implicare, cu sacrificiile aferente ei, iar pe de alta arăţi că nu prea îţi pasa de oamenii sistemului apărării, că nu prea îi respecţi. Eu cred că de mult trebuia să se acorde 2,38 din bugetul țării, din PIB, ca Armata să poată fi dotată corespunzător, adusă la un potenţial rezonant cu noua ei poziţie în cadrul unei astfel de alianţe. Cum adică, sunt invitat la bal, dar mă duc acolo în trening şi în tenişi? Este un pas înainte, cu doi la sută din PIB alocați și eu cred că ar trebui ca decidenții politici trebuie să ajungă să acorde acel 2,38 din PIB pentru apărare, așa cum ne-am angajat la integrare. Nu românul, copleşit de multe neajunsuri, trebuie să fie conştient de câtă aparare are nevoie România în această etapă de mari primejdii, cu riscurile majore cărora trebuie să le facă faţă, ci politicienii, diriguitorii ei asezaţi în fotoliile marilor răspunderi şi decizii. Post factum, după ce un dezastru se produce la ce mai foloseşte căutarea şi, eventual, pedepsirea vinovaţilor? Ce le mai foloseşte celor rămaşi pe drumuri, după un incendiu mistuitor, faptul că piromanul a fost descoperit şi a fost pedepsit drastic?
3. Impresia mea, de jurnalist militar, este că omul politic român tratează superficial domeniul apărării, rolul lui în momentul acesta de istorie europeană și mondială și sarcinile pe care apărarea le are în sprijinul întregii evoluții românești. Am mai sesizat și o coborâre evidentă a elementului militar sub cota lui firească de prestigiu. Militarul nu mai este ce-a fost altădată, nu mai are importanța pe care a avut-o altădată și sunt cazuri în care oamenii politici se arată agasați de recţiile militarilor în apărarea drepturilor lor.  Ați simțit, având responsabilitatea de vârf pe acest domeniu, această atitudine, acest impact, v-ați bătut cu el? 
4. Cum să nu simt când de la politicieni a pornit sintagma “pensii nesimțite”? Atunci am avut o reacție, mi-am pus demisia pe masă, am avut o intervenție în Senat, pentru că făceam parte din Guvern. Am vorbit chiar împotriva guvernului din care făceam parte, punând punctul pe “I”. Nu știu să existe miniștri, după decembrie ’89, care să fi făcut pentru personalul din ministerele pe care le conduceau, gesturi asemănătoare cu cele făcute de mine. De regulă, fiecare își vede interesul, perspectiva și merge mai departe.  
5. Perfect adevărat, ceea ce spuneți și rezonează cu ceea ce am gândit. 
6. Vă dau încă o dată exemplul primarului Onțanu – politician între politicieni şi el – care avea printre colaboratori foarte mulți militari în rezervă pentru că el aprecia militarii pentru puterea lor de muncă, pentru corectitudinea lor, pentru loialitatea lor… Sunt, oare, subiectiv în raport cu categoria socio- profesională din care fac parte sau rostesc un adevăr pe nedrept ignorant şi, de ce să n-o spun, cu un conţinut încărcat de primejdii prin evoluţiile lui de etapă. Armata reprezintă, împreună cu celelalte instituții din domeniul apărării și securității naționale, coloana vertebrală a acestei țări… A oricărei ţări! De ce s-ar simţi civilul, în sensul larg, deranjat de această realitate cand, până mai ieri, civilul îşi făcea datoria, ca soldat în termen, faţă de Ţară şi se împărtăşea din gloria celor care, asemenea lui, luptaseră la Mărăşti, Mărăşeşti, la Oituz, la Stalingrad, la Oarba de Mureş, la Carei…Deci, gata, nu mai avem obligaţia legală de a face armata, cum se spunea şi, deci, Armata nu prea mai este ea folositoare… Dar poate eu fac o greşeală şi vorbesc în numele tuturor românilor când aici e vorba doar de nişte generaţii de oameni politici, aşa cum au ajuns să fie ei…

Cariera militară este cariera cu cele mai multe inconveniente din punct de vedere uman, cu cea mai acută lipsă de confort  şi nu oricine poate să îmbrace haina militară, nu oricine poate să urmeze o carieră militară, nu oricine poate să umble din garnizoană în garnizoană sau prin multe alte locuri unde este trimis învarii misiuni. Din păcate rata mortalității este foarte mare la această categorie. 

1. Ați fost, deci, în delegații, când erați ministru, ați însoțit premieri și președinți sau alți demnitari… I-aţi vazut direct la lucru cum se spune… 
2. În funcțiile pe care le-am avut, am însoțit președinți și prim-miniştri ai României. 
3. Din toată experiența, care au fost cei mai buni pentru țară?
4. Fiecare a avut locul și rolul lui gestionând astfel de funcții… Premierul Adrian Năstase, președintele Iliescu, președintele Băsescu, premierul Boc, premierul Ponta.
5. Toți aveau în felul lor carismă?
6. Fiecare avea locul și rolul său la momentul respectiv și gestiona funcția de prim-ministru sau de șef al statului în felul său. Erau şi în ipostazele de care vorbim aşa cum îi ştim cu toţii, în datele lor cunoscute de-acum, ce să vă spun mai mult…Ţara arată cum arată şi ca rezultat al muncii, al reprezentării lor. Care dintre ei poate nega acest adevăr? Şi, la urma urmei, care dintre noi poate nega faptul că țara are chipul şi asemănarea  implicării, a gandirii şi a muncii noastre…
7. M-am gândit că unul poate a ieșit mai mult în evidenţă… 
8. Fiecare, cu calităţile şi defectele lui, dar nu aș dori să vorbesc despre defecte sau, mai rău, despre greşelile cele de nevoie şi, mai cu seamă, despre greşelile cele de voie. Avem destui istorici în stare să o facă, la momentul potrivit.
9. Sinteza mea privitoare la Gabriel Oprea după toată discuția pe care am avut-o este că slujiţi, caracterial vorbind, un tip de pragmatism absolut aparte, un pragmatism de viziune care s-ar putea rezuma în felul acesta: un om singur nu poate schimba lumea pentru că nu are cum, dar dacă are la dispoziție mijloace materiale și umane pe care e dator să le folosească spre binele general, o face fără să stea pe gânduri și o face bine. Dacă vrei să faci binele, cu orice preţ, îl faci cu ce ai la dispoziție. Mult-puţinul poate fi o platformă pentru mari realizări, dacă intenţiile sunt bune, dacă acela care le cultivă e corect, e patriot, cum spuneti dumneavoastră, Există, deci, posibilitatea de a face mult bine chiar şi cu mai puţinul pe care îl ai la dispoziţie. Domnule, îmi spunea un prieten, dacă era bunăvoinţă şi măcar douăzeci de km de autostradă făceam pe an acum am fi avut șase sute de km şi alta era situaţia…În poziția de ministru al apărării, în poziția de ministru de Interne și în poziția de vicepremier responsabil cu toată deschiderea domeniului, poți să faci bine. Deviza dumneavoastră este: “nu pot schimba lumea de unul singur, dar făcând bine eu și, împreună cu mine, oamenii din jurul meu, de sub autoritatea mea, prin binele însumat schimbarea vine de la sine.” Aici e toată chestiunea. 

 

1. Am știut să imi fac echipă. Întotdeauna am lucrat bine și am crezut în militari, care, într-adevăr, sunt oameni care stiu să îndeplinească misiunile cele mai dificile. Stau marturie, încă, atat cât a mai rămas din ele, realizările lor în decenii de sacrificiu. M-am bătut cu adevarat pentru ei, pentru drepturile lor. Nu am fost foarte diplomat, dar sunt mulți miniștri cărora le place să fie miniștri fără a se implica foarte mult. 

Cel mai ușor este să nu faci nimic, creezi probleme când te bați cu adevărat să faci ceva, să schimbi ceva. La apărare am prins momente înfricoșătoare, să vezi oameni cu capul în pământ, să nu fie bani de salarii și de pensii. Să se dorească să se ia bani din pensii. Ca om politic, vă spun că nimeni nu vrea să piardă voturi, pentru că prin măsurile de reducere a salariilor s-a pierdut, politic, foarte mult. Când măsurile sunt nepopulare, greu de suportat, să nu te miri dacă lumea caută să arunce cu pietre. Am luat măsuri extraordinare ca să mai poată exista speranță, în primul rând. Sunt momente când a te pune contra unor astfel de măsuri e ca şi cum    te-ai ridica în picioare din tranşeu când se trage. Mulţi mă întrebau dacă ştiu bine ce fac. Simţeam si la anumite persoane din conducere, din jurul meu, un reproş neexprimat, o teamă de consecinţe nu tocmai favorabile şi pentru ele… Sau eu, treaba mea, dar mai ales pentru acele persoane. Eu mi-am văzut de calea mea. Dacă eram puțin mai diplomat, dacă îmi vedeam strict de interesul meu, vreau să vă spun că eram un om politic mai bun, în sensul perceput azi, nu aveam atâtea probleme. Rezultatele sunt mai ales cele pentru care împreună ne-am luptat. Mă simţeam vârf de lance, eram vicepremier, am concretizat acea lege foarte importantă care s-a dovedit un Everest până i-am suit toate cărările şi văile. Am făcut-o împreună, dacă nu mă băteam așa, nu aveam probleme și eram mult mai bun ca om politic. Eu cred si zic că, din fericire, aceasta a fost calea corectă, dreaptă, care ar trebui, într-o stare de normalitate, să rămână în memoria colectivă, a militarilor beneficiari măcar. Îmi place să cred că, în timp, măcar militarii vor înţelege şi vor gândi aşa.

1. Din dorința de a sprijini militarii, ați înființat în anul 2019 și o asociație care luptă pentru drepturile lor. Această asociație este foarte activă și foarte vocală.
2. La 30 iunie 2019, am lansat, la Cercul Militar Național, Asociația Uniunea Militarilor și Polițiștilor „Mihai Viteazul”, asociație profesională ce reunește, pentru prima dată, militari, polițiști, polițiști de frontieră, pompieri și jandarmi – aproximativ 500.000 de rezerviști și activi din întregul sistem de securitate națională. Principiile fundamentale după care funcționează Uniunea sunt: democrație, interes național, respectarea drepturilor omului, respect față de lege, unitate de acțiune, loialitate și disciplină, onoare și demnitate.

Ca ministru al apărării naționale în două guverne, ca ministru al afacerilor interne de doua ori și de trei ori numit vicepremier pentru securitate națională, am fost, în toată activitatea mea, aproape de cei din domeniul apărare, ordine publică și siguranță națională.

Cred că pot să spun că astăzi sunt un foarte bun cunoscător al fenomenului, sub toate aspectele sale, cunosc în mod real problemele, nevoile, frămânatările, lipsurile, constrângerile și privațiunile pe care le au, de-a lungul întregii cariere profesionale, militarii, polițiștii, jandarmii și pompierii; și împreună cu mine, toți ceilalți colegi din conducere, prezenți aici, fiecare pe palierul său de competență.

Și ca să facem o ultimă trecere în revistă, vă spun că am căutat să fiu un bun manager și cred că am reușit, dar am fost aproape de oameni și cu sufletul, am considerat că e important să existe unitate de corp, camaraderie și am făcut tot ceea ce am considerat necesar să-i aduc pe acești oameni mai aproape unii de alții. M-am implicat în viața acestor instituții și am reușit să creez punți care fuseseră rupte sau care n-au existat vreodată. Am considerat că e important ca urmașii eroilor din teatrele de operatii să aibă un sprijin real. Soțiile eroilor sunt, din perioada mandatelormele, angajate în sistem, iar copiii acestora au fost integrați, fără examen, în școlile militare. Am considerat, de asemenea, că soldații și gradații voluntari merită să devină profesioniști și să aibă aceleași drepturi cu ceilalți militari, inclusiv după ieșirea din activitate. 

Cum am mai discutat, am facut modificări importante de legislație pentru ca ei să beneficieze astăzi de aceste drepturi asigurate. Când am preluat mandatul de la apărare, soldații și gradații voluntari ieșeau din sistem la 40 de ani. 

Prin modificarea Statutului, le-am redat acestor oameni demnitatea, transformându-i din soldați și gradați voluntari în militari profesioniști și prelungind la 55 de ani vârsta până la care pot lucra în Armată, cu drept de pensie. Beneficiarii, din tot sistemul, sunt aproximativ 50.000 de oameni.

În 2015, din poziția de premier interimar, am realizat, împreună cu sindicatele din poliție și armată, legea 223 privind pensiile militare de stat, pentru întregul sistem de apărare, ordine publicăși siguranță naționalăși am asigurat, prin măsurile adoptate, drepturile pentru personalul militar și civil activ din toate instituțiile din domeniu. O lege bună, care și-a produs efectele până la 15 septembrie 2017. 

După plecarea Guvernului Ponta, Legea 223/2015 a suferit numeroase modificări, care au afectat drepturile rezerviștilor, deoarece politicieni ajunși în anumite funcții, care, din necunoaștere și din rea-voință, au introdus pensiile militare în categoria „speciale și nemeritate”.

Pe scurt, vă spun lucruri in care cred: pensiile militare nu sunt speciale și nici privilegii, ci reprezintă recunoașterea pe care societatea o datorează celor care îmbracă haina militară și își slujesc țara sub jurământ.Iar România are obligația să-și trateze militarii cu onoare și recunoștință, așa cum o fac toate statele membre NATO. Am fost și sunt un susținător al intereselor legitime ale militarilor, polițiștilor, jandarmilor, pompierilor și ale tuturor funcționarilor care lucrează 24 de ore din 24, 7 zile din 7 pentru români și pentru România. 

Ca o recunoaştere a rolului militarilor rezervişti în societatea românească, de-a lungul istoriei, în 2010, am instituit “Ziua Rezervistului Militar”.

Și tot ca ministru al apărării, am ridicat un monument cu o importanță deosebită – Monumentul Eroilor militari români căzuţi la datorie în teatrele de operații și pe teritoriul național.Monumentul se află în Parcul Tineretului, din sectorul 4, în fața Palatului Copiilor,ca un exemplu de patriotism pentru tânăra generație. El a fost realizat de către specialiștii de la Armată, prin contribuția personală a mea și a primarului Piedone, ca un omagiu veșnic adus militarilor care și-au onorat cu demnitate jurământul făcut față de Patrie. Acolo se organizează majoritatea ceremonialelor militare. Am donat acest monument Ministerului Apărării Naționale.

Alături de mulți colegi de la apărare și de la interne, în activitate sau în rezervă, am decis că este momentul să luptăm împreună, în această formă de asociere, pentru a sprijini oamenii care și-au pus viața în slujba țării. 

Am format Uniunea Militarilor și Polițiștilor Mihai Viteazul pentru ca fiecare militar, polițist, polițist de frontieră, jandarm, pompier să aibă o voce puternică și să se poată reprezenta în mod direct. 

Toți cei din domeniu, indiferent că sunt în activitate sau în rezervă, se pot înscrie în această platformă și pot produce o schimbare în ceea ce privește legislația care li se aplică. Uniunea militează pentru apărarea și consolidarea democrației, precum și pentru respectarea drepturilor omului și mai ales ale drepturilor celor care provin din acest domeniu. Promovăm patriotismul, cunoașterea și păstrarea tradițiilor naționale, culturale și militare, îndeosebi în rândul tinerei generații și sprijinim membri Uniunii în realizarea dezideratelor de protecție socială și a altor drepturi și interese legale ale acestora. 

Asigurăm o legătură permanentă cu instituțiile abilitate și vom asigura activitățile necesare pentru îmbunătățirea legislației și acordarea de drepturi și facilități care să asigure membrilor și familiilor lor o protecție socială reală și condiții decente de viață.

De asemenea, Uniunea acordă sprijin moral și material, precum și consiliere psihologică și juridică, prin persoane atestate legal, membrilor săi aflați în situații deosebite. În plus, inițiem demersuri pentru îmbunătățirea asistenței medicale și a condițiilor de viață membrilor și familiilor acestora.

O Românie Unită nu poate exista fără o societate unită, fără un sistem de securitate puternic și fără solidaritate. Haina militară trebuie să-și recapete prestigiul pe care îl merită, iar oamenii din sistem trebuie să aibă un nivel corespunzător al condițiilor de viață și de muncă. Ei trebuie sprijiniți în continuare cu măsuri care vizează drepturile lor de salarii și pensii, precum și dotările, echipamentele și tehnica militară cu care își desfășoară activitatea. Asta își propune Uniunea: să fie alături de militari, de polițiști, de pompieri, de jandarmi activi și în rezervă, să îi primească în rândurile sale și să vină cu soluții pentru ei.

 

1. Domnule general, care este astăzi relația cu PSD? 
2. Anul trecut, înainte de alegerile prezidențiale, am semnat un protocol cu Partidul Social Democrat. L-am semnat în calitate de președinte al Uniunii Militarilor și Polițiștilor Mihai Viteazul, cu președintele de atunci al PSD, Viorica Dăncilă. Protocol care prevedea că președintele UMPMV devine vicpreședinte al PSD pe domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale și coordonează domeniul acesta și tot el îl nominalizează pe șeful departamentului. Mai prevedea ca, în cadrul alegerilor parlamentare din anul 2020, PSD să acorde 8 locuri eligibile pe listele acestuia pentru reprezentanții Uniunii Militarilor și Polițiștilor „Mihai Viteazul”, respectiv 5 locuri la camera Deputaților și 3 locuri la Senat.

Prin protocolul semnat, ne-am angajat să apărăm împreună respectarea demnității și drepturilor militarilor și polițiștilor din întregul sistem de apărare, ordine publică și siguranță națională.

1. Către ce orizont se îndreaptă Gabriel Oprea? 
2. Perspectivele mele sunt strâns legate de interesele, de nevoile oamenilor, ale militarilor și polițiștilor de toate vârstele. Țara și oamenii ei au nevoie de urgente rezolvări, pe toate planurile. Problematica negativă acumulată, în ciuda unor lucruri bune făcute pe ici, pe colo, este vastă, tinde să înece ca un uriaș tzunami totul. Nu întâmplător, unii exasperați îi cântă țării prohodul, vorbesc de prăbușirea și chiar de dezmembrarea ei.

Putem accepta ca oameni responsabili, ca militari adevărați, așa ceva?

Cine poate ucide o Țară dacă poporul ei conține, încă, puternice celule de regenerare – vii, active, gata să iradieze sănătate și putere.

Dar, trebuie să o luăm, în acest vast mecanism dereglat, cu piesa, cu șurubul, cu organul, să vedem ceea ce este bun și folositor, să reglăm întrebuințări și funcții organice.

Concret – e nevoie de revizuirea lucidă a întregii legislații și în special, a acelor acte normative care reglementează, în folos românesc, exploatarea resurselor, relațiile economice, problematica vieții cetățenești, funcționarea instituțiilor care fac să duduie mecanismul statal. 

E e nevoie ca românul să redevină folositor pentru el însuși, să-și regăsească întrebuințarea socială ca primă sursă a încrederii de sine, a demnității.

E e nevoie de un nou curs, pentru generațiile tinere, al procesului de educare și formare, proces cu mare tradiție prin ceea ce a întemeiat Spiru Haret.

E e nevoie ca românității să-i fie recunoscute, în ipostaze noi, cultura, istoria, faptul de a fi dat lumii atâtea valori.

E e nevoie ca dialogul cu cei care ne contestă drepturi istorice sau cu cei care încă dețin entități care ne aparțin să intre pe un făgaș al rezolvării. 

E nevoie pe lângă multe altele, ca, în sfârșit, să ne valorificăm așa cum trebuie, statutul de integrați UE și NATO. 

E nevoie să ne refacem potențialul de apărare, să pregătim Țara și populația pentru a face față unor viitoare provocări, pentru că vor fi.

Și mai cred, la fel ca mulți români, că țara noastră are nevoie în continuare de un partid ca UNPR, de un partid de patrioți. Trebuie să aveți în vedere, când noi spunem că suntem patrioți, nu aspectul emoțional al afirmației, ci expresia ei cât se poate de concretă, de conformă realității, vieții, valorilor.

Iată câteva repere care ne definesc, ne desenează orizontul – câteva din mulțimea acelora pe care le avem în vedere. Ne vom lupta întotdeauna pentru drepturile militarilor și polițiștilor, pentru adevăr. 

Și cred că această carte va avea și un epilog. Urmează.

 

R.Am onoarea, Domnule General!

1. Onoarea este şi de partea mea!

  AUTORI: Gabriel Oprea și Valeriu Pricină