Era odată un lup care trăia în ţinuturile Betleemului. Păstorii ştiau că era periculos, de aceea în fiecare seară erau îngrijoraţi pentru oile lor. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci lupul era flămând, şiret şi rău. Era în noaptea de Crăciun. Un înger intonă un imn de mărire şi anunţă naşterea unui prunc, a unui băieţel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toţii să-l vadă pe copil. “Pentru un copil nou-născut să fie o asemenea agitaţie?!”, gândi lupul. Dar, curios şi flămând cum era, se furişă în spatele lor. Ajungând la staul, se ascunse şi aşteptă. Când păstorii, după ce l-au văzut pe pruncul pe Iisus, şi-au luat rămas bun de la Maria şi Iosif, lupul consideră că i-a sosit timpul. Aşteptă până adormiră Maria şi Iosif. Grijile pe care le avuseră şi bucuria pentru copilul primit îi obosiseră nespus. “Cu atât mai bine, spuse lupul, voi începe cu pruncul”. Se furişă încet în staul, întrucât nimeni nu observă venirea lui în afară de copil. Pruncul se uită cu drag la lupul venit liniştit lângă iesle. Acesta avea gura larg deschisă, iar limba îi atârna afară. Arăta groaznic. “O mâncare uşoară”, se gândi lupul şi îşi linse buzele. Se pregăti să atace. Atunci mâna pruncului îl atinse cu grijă şi iubire. Pentru prima oară cineva îi atinse blana sa urâtă şi aspră şi, cu o voce cum niciodată nu auzise lupul, copilul îi spuse. “Lupule, te iubesc!”. Şi deodată se întâmplă ceva de neînchipuit: În staulul întunecat din Betleem pielea lupului crăpă şi ieşi afară un om. Un om adevărat. Omul se aruncă în genunchi, şi îi sărută mâinile copilului. Când părăsi staulul, liniştit, aşa cum venise în piele de lup, merse în lume ca să spună tuturor: “Acest prunc născut în peștera Betleemului poate să vă mântuiască!”.

Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!
O zi binecuvântată de Domnul!
p. Ignatie