Daţi-mi cultura care sporeşte ruşinarea omului, şi o voi alege! Sălbăticia sfioasă îmi este mai dragă decât cultura neruşinată. Când vorbeşte cineva despre „cultura mincinoasă,” el se poate gândi numai la două lucruri: ori la ruşinea prefăcută, ori la îndrăzneala neruşinată. Prin ruşinarea de nedesăvârşirea trupească, omul recunoaşte în chip tăcut că acest trup nu este trupul ce i se cuvine; prin ruşinarea de nedesăvârşirea duhovnicească, omul recunoaşte în chip tăcut că acest duh nu este duhul ce i se cuvine. Prin ruşine, îndeobşte, omul recunoaşte căderea sa din vrednicia împărătească la toiagul de cerşetor. Când cerşetorul se îmbracă în haină de cerşetor, el nu se ruşinează nici de straiele de cerşetor, nici să cerşească. Însă când fiul de împărat este silit să îmbrace haina de cerşetor şi să cerşească, el se ruşinează de amândouă. Ruşinea naşte smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare şi iubirea de oameni. A pierde ruşinea înseamnă, la urma urmelor, să te socoteşti pe tine însuți desăvârşit. Însă puterile tainice împotriva a nimic nu se răzbună mai aprig decât împotriva pierderii ruşinii. Iată, pierderea ruşinii trupeşti duce la cea mai îngreţoșătoare destrăbălare, iar pierderea ruşinii duhovniceşti duce la cea mai nebunească mândrie! Destrăbălarea şi mândria sunt gemene; câteodată una stă înaintea celeilalte, alteori invers.
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
