Au fost niște oameni care aveau un băiat pe care-l chema Mateiaș. Copilul acesta era de mic tare dezmierdat și nu-l puneau părinții la nimic. Din pricina aceasta, când s-a făcut mai mare, îl certau, iar Mateiaș, de ciudă, i-a omorât cu o măciucă. Și-a luat măciuca și a plecat în codru, ajungând un hoț de temut care a ucis mulți oameni. Odată, a prins un călugăr bătrân și a vrut să-l omoare.
Călugărul, care era și văzător cu duhul, i-a spus:
– Vrei, fiule, să mă omori și pe mine, așa cum ți-ai omorât părinții, cu măciuca aceea? Mai bine lasă-mă să te spovedesc și să-ți dau canon, căci sunt bătrân și curând voi muri.
Mateiaș nu știa ce-i aceea spovedanie, dar a ascultat fiind copleșit de înainte-vederea bătrânului.
Bătrănul îi mai spuse:
– Măciuca de măr cu care ai ucis s-o înfigi în pământ și s-o uzi cu apă adusă în gură, mergând în coate și în genunchi, până va înfrunzi și va face mere, plângând într-una fapta ta scârboasă înaintea Domnului.
Mateiaș a făcut așa și mărul a slobozit frunze și mere. El ajunse de nu mai avea nici haine pe el, toate erau numai zdrențe și tot era numai răni. A mai trecut odată bătrânul pe acolo și și-a adus aminte de el. L-a văzut și i-a zis:
– Scutură mărul!
L-a scuturat și au căzut toate merele, afară de două. Dumnezeu îi iertase toate celelalte păcate, numai ucideea părinților nu. Atunci părintele i-a spus că pe acestea numai lacrimile pline de căință le va putea șterge. Mateiaș a început să plângă tare-tare, nemângâiat. Dintr-o dată, merele au căzut, iar el slăbit de suferință ceru bătrânului cea din urmă spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine.
Așa Mateiaș cel ticălos primi, prin pocăință, iertarea păcatelor lui cele urâte, dar primi și mântuirea sufletului, prin dragostea bătrânului sporit și marea purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!
O zi binecuvântată de Domnul!
p. Ignatie
