A fost odată, într-un ținut îndepărtat, un om cu avere multă, numit Ilie. După douăzeci și cinci de ani de muncă, acest om a strâns o avere mare. Toți ziceau:
– Ce fericit este Ilie! Are avere de nu-i mai dă socoteală. N-are de ce să moară.
Mai multe nenorociri se abătură asupra casei lui și sărăci atât de mult, încât un vecin milos îl primi pe el și pe nevastă-sa să-l slujească în curte. Într-o zi, i-au venit acestui om niște oaspeți.
– Văzură-ți – zise el – pe bătrânul care trecu acum?
– L-am văzut. Ei, ce-i cu el?
– Uite: a fost cel mai bogat din ținut.
– Tătucă – îl strigă unul din ei – vino să guști ceva cu noi!
Din vorbă în vorbă, îl întrebară cum se simte acum, când e sărac.
– Atâta am căutat fericirea – zise el – și numai de doi ani am găsit-o, de când sunt aici.
– Glumești, i-au zis oaspeții.
– Nicidecum! Puteți s-o întrebați și pe bătrână. Ea vă va spune chiar mai bine decât mine.
O chemară pe bătrână și aceasta le spuse:
– Este adevărat. Am fost bogați și nu aveam pic de odihnă. Nici să vorbim, nici să gândim la Dumnezeu sau la izbăvirea sufletului nu aveam vreme. Și griji mari! Acum avem timp să ne rugăm lui Dumnezeu și să ne gândim și la sufletul nostru. Cincizeci de ani am căutat fericirea și abia acum am găsit-o!
– Adevărat – zise și bătrânul – înainte eram niște proști, plângând pierderea averii, dar Dumnezeu ne-a arătat acum adevărul.
Oaspeții rămaseră pe gânduri.

Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!
O zi binecuvântată de Domnul!
p. Ignatie