– Dă-mi odihna trupului!
După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!
– Dă-mi odihna sufletului!
După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dumnezeu!
Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care-i împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi că are nevoie de odihnească ca și trupul.
Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el reia şi rumegă trăirea de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut.
Pustnicii din munții noștri, ca și cei din Sfântul Munte, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului.
Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.
Marii rugători cunosc din proprie trăire că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat ori cei care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească.” Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
