Pe 8 iunie 1930, un renegat pe nume Carol Caraiman era proclamat drept Carol al II-lea, regele României, după o aventură întinsă pe un deceniu şi o criză dinastică ce a culminat cu detronarea fiului de către tată.
La începutul anului 1926, România intra într-o criză politică, întinsă pe patru ani, care va modifica radical scena politică din România. Într-o primă fază însă, a însemnat un rege Ferdinand bulversat care, la îndemnurile reginei şi ale altor consilieri, a decis că ultima aventură a fiului este de neiertat. În ajunul noului an, regele convoacă la Sinaia Consiliul de Coroană şi în faţa consilierilor spune că fiul său e „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana“. Zis şi făcut. Pe 4 ianuarie 1926, se vor adopta actele care stabilesc noua succesiune la tron – cu Mihai moştenitor – şi formarea unei Regenţe compusă de principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheroghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În timp ce monarhia din România se dădea de ceasul morţii, dincolo de graniţele ţării, în braţele Elenei Lupescu, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, principele moştenitor al tronului României, devenea Carol Caraiman, cetăţean oarecare, aristocrat renegat şi amant fără saţ. În acelaşi timp, în România, mai avea loc o devenire personală – din conducător cu o sulă în coastă numită Carol, Ionel Brătianu devenea liderul de necontestat al României. „Dinastia de Argeş o biruise cu totul pe cea de Sigmaringen“, scria Nicolae Iorga despre acest moment, în autobiografia sa.
Citeste AICI mai mult
Foto: Profimedia
