Un mare tâlhar, după ce a trăit o viață de nelegiuiri, și-a luat îndemnul să se pocăiască, adică să nu mai facă păcate și să-și îndrepte viața. A mers, prin urmare, la un pustinc și i-a spus gândul ce-I venise. Pustnicul l-a sfătuit:
– Ia un butoi mare, fără fund, și-l umple cu apă, și când o fi butoiul plin, să știi că Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse și făcu precum îi spuse pustnicul. Dar pe cât turna, pe atât butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu el atunci să se mâhnească, zicând.
– Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu.
Așa de mare era mâhnirea lui, încât începură să-i curgă lacrimile șuvoi. Atunci s-a petrecut o minune. Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul a simțit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinței putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.
Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!
O zi binecuvântată de Domnul!
p. Ignatie
