Lui Adrian, plecat…
Acum trandafirul înmiresmează adierea din grădina Raiului,
Împreună sunt eu și Domnul bucuriei, înconjurați de Puterile cerești.
Astăzi, de ce nu s-ar lăuda cerșetorul cu tronul împăratului;
Masa de ospăț e lărgimea creației, acoperișul-i din aștri celești.
Făcătorul Vieții arată că-n Primăvară-i singura poveste adevărată:
Cel ce ignoră minunea de azi, mâine se-arată a fi neînțelept.
Cu darul Iubirii îmi umple inima și acum e revărsată:
Căci această lume putredă nu e decât praf, totul moare și spunem că-i nedrept.
Moartea nu-i credincioasă: așa că nu încerca să obții nici măcar o licărire
Din candela pustnicului, aprinsă din făclia unei biserici, ce moare.
Nu mă vorbiți de rău pentru greșelile săvărșite din neștiință, prin trăire:
Cunoașteți voi oare rănile pe care talazurile vieții le-au săpat în sufletul meu?
Nu vă-nspăimântați de acest mormânt din tină, pentru că,
Deși acoperit de neștiute păcate, sufletu-mi spre Rai călătorește mereu.
Iar vouă, celor rămași în urmă, nicicând să nu vă fie frică,
Căci toți venim de la Domnul și de-ntors ne-ntoarcem la Dumnezeu!
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
