Pentru sfânt, natura închipuie trecutul. Sfântul şi-a însuşit alfabetul naturii, i-a citit cuvintele, i-a ascultat sunetele, i-a înţeles vorbele, şi a închis cartea. Numai în sfânt natura şi-a atins pe deplin rostul, căci ea a deşteptat Omul dintr-însul, l-a îndrumat către Dumnezeu şi s-a retras din faţa lui. Sprijinindu-se pe temelia dată de natură, sfântul este nevoit să se urce singur pe scări cereşti cu gândul, cu rugăciunea, cu bunătatea, mânat de natură şi tras de Dumnezeu. Sfântul este nemărginit de recunoscător şi nesfârşit de milostiv faţă de natură. De aceea şi natura îl socoteşte pe sfânt drept singurul ei prieten de pe pământ, neiubitor de sine.
Noapte sfântă, în pace, sfetnic spre înțelepțire!
p. Ignatie
